Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Faleze de nisip


     Adevărul e că Faleze de nisip al Iui Dan Pița este un film tulburător. Prin simplitate. Prin îngăduință. Prin aproape tandrețea cu care scoate la vedere zăcământul secret de țicăloșie umană.
     Chirurgul Teo Hristea este pentru Victor Rebengiuc un contre-emploi interpretat impecabil. Un om mărunt care ar fi putut să fie mare. Om mic mințindu-și cu obstinație o putere care nu este a lui, chiar dacă i se pare ca totul se petrece așa cum vrea el. Într-un pariu cu sine dar și cu ceilalți, (mai mult sau mai puțin lași) doctorul Hristea se vrea Învingatorul Total. Și chiar este, până la apariția Puștiului. În confruntarea cu acesta, intelectualul rasat se dovedește a fi mai feroce chiar decât organul de represiune care lucrează în spiritul prezumției de vinovăție (această „picanterie” a legislației dictate). Victor Rebengiuc joacă Ia nuanță stările personajului, de Ia cumsecădenie și aparentă rectitudine morală, la cinism și isterie. Când evidența greșelii sale devine inatacabilă, vrea să pulverizeze dovada vie a slăbiciunii sale, întruchipată în ființa mereu chinuită a Puștiului. Nici scufundarea tot mai adâncă în singurătate nu-l sperie. Și câștigă. Indiferent dacă Hristea moare sau va fi salvat, indiferent dacă Puștiul se va preda sau își va pierde urma în nisip, cel zdrobit, ucis în aceasta luptă inegală este el, Puștiul, personajul pozitiv. Chipul expresiv al lui Gheorghe Visu se acoperă ușor cu pojghița de gheață a morții, transfigurându-se în subtila inexpresivitate a celui care își iubește moartea. Gheorghe Visu își trăiește prin Vasile unul din rolurile de rezistența. Este un rol plăsmuit din dragoste și adevăr curat.
     Carmen Galin creează o Cristină în nota ei obișnuită suavă, melancolică, justițiară, oropsită. Numai că, replici rituoase de tipul: „Ești într-un imens fals!” sună alterat chiar și în gura acestei remarcabile actrițe.
     MuIte ar mai fi de spus despre personajul profund atașant, Ștefan Albini zis Gălbejitu, înduișător în semicurajul lui deplin motivat de jocul lui Marin Moraru, despre Amira, în care Oana Pellea a contopit toți drăcușorii și îngerașii ținuți în rezervă, despre anchetatorul Popa care trăiește după principiul „oameni suntem” (excelent Val Uritescu în secvența crizei de nervi ca și în cea a vizitei la cherhana), despre apariția absolut răvășitoare a batrânului care adună sticle pe plaja, întruchipat de Vasile Nițulescu. Numai spațiul ne împiedică să vorbim despre toți actorii acestui film, pe care Dan Pița a știut să-i alegă într-o formulă de zile mari. Foarte bună și muzica lui Adrian Enescu, aflată în perfectă osmoză cu imaginea, cu tensiunea psihică a personajelor. Cu toate micile scăderi ce țin de unele precipitări în montaj (eIe pot fi și rezultate ale unor tăieturi neavenite) și de câteva accelerări ale imaginii semnată de Vlad Păunescu) care nu dau prea bune efecte pe o peliculă destul de precară calitativ, filmul Faleze de nisip poate fi adjudecat ca o reușită cIară în admirabila filmografie a regizorului Dan Pița. Faleze de nisip este un film ca lumea. Adică rău. Dar făcut cu bunătate.
 
(Tineretul liber, 11 februarie 1990)

Tags: cronica de film, dan pita, faleze de nisip, gabriela hurezean

Comments: