„Extemporal la dirigenție” – cronică de film

     Serialul — basm modern cu „va urma” — și-a cucerit și la noi o maximă popularitate. Și nu numai episoadele tv servite cu por­ția, la domiciliu, ci și superspectacole autoh­tone, supercolor, superpanoramic, de genul extravaganțelor peripeții ale Agathei și ale lui Mărgelatu’ sparg încasările, iarna-vară, non stop. Dar iată că uneori le poate concura și contrariul lor, nespectaculos, ne-fastuos, ne­extravagant, în genul Declarației de dragoste, începută de George Șovu și Nicolae Corjos, continuata de aceiași cu Liceenii și bătând recordul recent cu Extemporal la dirigenție.
     Secretul succesului în serie? Pentru că tre­buie să existe unul pe care-I dețin harnicii și inventivii autori ai tustrelelor extemporale la materia numită „cinema” (care nu se predă în școală, dar se savurează intens, după ore). Un secret a la Polichinelle: franchețe. Since­ritate. Prospețime. Rachetă în trei trepte, nu mai contează în ce ordine montate, dar traiectoria lor e sigură. La capătul ei se află valul de simpatie, interes, recunoașterea spectatorului în atmosfera și povestea eroilor aflați în preajma „bac”-ului. Și nu numai a lor. Pentru că, vorba cântecului, nu e om să nu fi scris o poezie, ori să nu fi dat vreun „exte” la o materie de școală ori de viață. Ce e, în definitiv, aceasta oră de dirigenție decât un dialog cu tine însuți pe temele cele mai frecvente ale existenței, familie, dragoste, amiciție, răspundere. Curaj al opiniei — sem­năm ori nu semnăm răspunsul la „cum am dori să fie proful nostru”? Ca Socrate ori ca Isoscel? Îngăduitor ori intransigent? Cum ne e mai de folos pentru viată? și cum îi folo­sește și lui, pedagogului să fie la el acasă, cu proprii copii aflați la vârsta-problemă, când nu chiar tot ce zboară se cheamă dragoste, dar orice dragoste își are zborul ei, mai dulce planat ori mai cu zigzag-uri, ca acela al fetei lui Socrate. Dar, la urma urmei, ce vârstă nu are problemele ei sentimentale? Câte iubiri, atâtea probleme (reciproca nu-i valabilă, te-ar pune la punct Isoscel). E una din sugestiile lansate delicat de noii „liceeni”, dintre care unii, absolvenți trecuți, demult, de partea cealaltă, la catedră, dar ce mai contează pro­moția când sufletul începe a zburda, chiar și într-o cancelarie înghețată de privirile severei profe de mate, sau într-o bibliotecă stivuită cu clasici antici, cu clasici moderni, unde ai vrea să te convingi că „jocul și iubirea mea e înțelepciunea” și totuși...
     Scenariul Extemporalului... nu mai e, așa­dar construit pe o singură înfruntare părin­te-copil, ca în prima Declarație... ori între elevi și profi, ca în a doua, ci pe mai multe, discret sugerate, ciocniri școlar-familiale, unele cu reverberații mai proaspete, altele mai îndepărtate în biografia personajelor. Nu mai există un crescendo dramatic, dar for­mula actuală lărgește oarecum interesul în rândul mai multor generații. Ca în tabloul fi­nal, tablou vivant în care câteva rânduri de vâr­ste pozează fotogenic, după ce apele vieții, scurt timp învolburate, se limpezesc. Dar, spre cinstea filmului, nu se precizează un happy end ostentativ. Nici idila în debut (sus­ținută cu sensibilitate, juvenilă vibrație, sinceritate și prospețime de către debutanta Mădă­lina Pop și Dan Zamfirescu) nu-i prea sigura de perspectivele ei sentimentale; nici cea dis­cret sugerată de cuplul profesoral (jucat cu eleganța și o ușoară ironie, detașare de Ion Caramitru și Diana Lupescu) nu-și precizează intențiile. Și nici Isoscel după neașteptata „clipa de adevăr” (bulversant interpretată de Tamara Buciuceanu-Botez) care-i câștigă se­verei profesoare, dacă nu simpatia, cel puțin înțelegerea colegilor și a elevilor, nu devine subit mai indulgentă cu „loazele”, ba din contră... Aici îmi apare un semn de întrebare: Oare nota de exagerată autoritate pe care i-o imprimă scenariul, după momentul mărturisirii, nu apare cam nefirească pentru psiholo­gica personajului? Să fie oare doar reacția de „apărare” a celui care, într-un moment de slăbiciune s-a confesat public și apoi, de teama să nu-și piardă autoritatea, revine mai abitir la intransigența inițială? Oricum, „sur­priza Isocel” — dezvăluind o sentimentalitate mascată, bine temperată — chiar dacă de scurtă durată, creează filmului un moment de real suspans psihologic. Dar diminuat, din păcate, prin introducerea celui de-al doilea lied interminabil. Chestiune de dozaj regizo­ral.
     Prin reluarea unor personaje care-și câștigaseră un loc în inima spectatorilor (Socrate, Isocel, directoarea, cei doi — acum logodnici, îndrăgostiții din Declarație de dragoste: Teodora Mareș și Adrian Păduraru), ca și câțiva din liceene bine conturați în seria ante­rioară (Mihai Constantin, Ștefan Bănica jr., Oana Sîrbu, Carmen Enea), filmul își asigură o continuitate afectivă, simpatetică — chiar când aparițiile lor nu mai funcționează cu același elan. Prin aducerea unor personaje noi, evoluând în același registru liric (ca ado­lescentul Cosmin Șofron, atât de expresiv în fragilitatea vârstei sale. — un copil-caracter pe care l-am văzut crescând pe peliculă) sau ca tinerele profesoare interpretate cu grație de Diana Lupescu și Mariana Cercel — și bi­neînțeles a proaspătului cuplu, principal, foarte convingător în evoluția Mădălinei Pop și al lui Dan Zamfirescu) Extemporalul... își asigură și farmecul noutății. Chipuri agrea­bile, dezinvolte în fața aparatului — aparat mânuit cu vioiciune, pe alocuri cu o dulce in­spirație de către operatorul Alexandru Groza. Lirică, generoasă, romantică, adevărat perso­naj al filmului lansând melodii ce vor deveni șlagăre, ni s-a părut partitura semnată de ta­lentatul Florin Bogardo.
     Decorul lui Ion Nedelcu „stilizează” excesiv unele interioare. În schimb, costumele Lidiei Luludis suple, moderne, izbutesc să dea un anume stil personajelor, punând în valoare stilul interpretării, simplu, firesc, elegant. O notă bună pentru orice film.