Ce înţeleg eu după ce văd Eu, tu şi Ovidiu, prima oară în „sala de la etajul opt” la vizionarea sobră, foarte sobră, cu cronicari glasaţi şi confraţi curioşi; apoi a doua oară, la „Patria”, la premiera cu flori, cu vedete, cu rude emoţionate, cu aplauze la scenă deschisă, cu alţi confraţi unii fraterni, alţii paterni şi, bineînţeles, cu amicul care râde tare şi într-un fel anume ca să se ştie că el a dat tonul; şi ce înţeleg eu după ce văd comedia a treia oară (genul, s-a observat de mult, trebuie aprofundat!) după seara de la „Favorit”, cinema nou, la mijloc de drum, de Drumul Taberei, cu „public de cartier”; gospodari cu sacoşe, tinere perechi (un tânăr tată ţine pe genunchi o gâgâlice care întreabă mereu de ce nu mai vine tanti?) şi, bineînţeles, juni, mulţi juni, foarte mulţi juni în grup, câteva grupuri mixte, dar mai ales grupuri de băieţi, mulţi băieţi în schimbare de voce — şi ce voci! şi ce „garagaţe”! — băieţi decomplexaţi, decontractaţi care vorbesc cu protagonistul per tu: „mă, Florine, ura şi la gară!”. Ce înţeleg eu ?
Mai întâi înţeleg, înţeleg o dată în plus, că publicul, atât micul public al degustătorilor, cât şi marele public al înfulecătorilor, vrea „să râdă, să se distreze”. Vrea comedie. O parte din el, s-ar părea, ar accepta chiar şi comédii, dar nu despre asta e vorba aici. Aici e vorba de faptul că, după schimb, după servici, după ore de concentrare, de încordare, de asudare, lumea vrea, din când în când, să se destindă, să se descarce, să plutească, să zboare.
Comedia aceasta nu e comedie de moravuri, nici comedie satirică, cu toate că uneori ar vrea „să pişte”, dar pişcăturile ei gâdilă plăcut ca un pepsi bine acidulat, iar înţepăturile ei sunt ca pistruii pe un nas cârn de dulce fetişcană. Comedia nu e satirică, deşi scenariştii par obsedaţi de „risipa de materiale”, de şpanuri, de rebuturi, de stasuri, de consum specific, de grafic, de Centrală, de ancheta de la Centrală, de vechiul care se opune cui? Ghici ghicitoarea mea! Comedia nu e satirică, deşi scenariştii insistă cu mult zel asupra unor tone de oţel („ca să-mi ajungă de-un inel!”) şi, mai ales, asupra unei faimoase comenzi, comanda 201. Această comandă revine mereu în acţiune, ca un memento mori, dar sensul ei după o triplă recitire a peliculei, recunosc cu umilitate, îmi scapă. Nu vreau să dau propriile deficienţe mintale pe seama altora, dar înclin să cred că această comandă, ca şi toate celelalte elemente pomenite mai sus, rămân piese detaşabile, interşanjabile, menite să travestească o poveste etern umană într-o terminologie „de producţie”. O asemenea operaţie — cred unii — poate mări automat numărul filmelor „inspirate din actualitat”. Să nu ne furăm singuri căciula! Satira nu este în această comedie decât culoare locală, uneori o încântătoare culoare locală, mai ales — scuzaţi calamburul — când încântarea chiar cântă.
Şi totuşi dacă vrem să-l încadrăm într-un gen, să-i spunem acestui film „comedie lirică” sau „comedie pastorală”. Dacă mi-ar fi permis să scot din cuvântul onirism încărcătura lui peiorativă şi sensul său evazionist, eu aş numi-o cu o totală reverenţă „o comedie onirică” luând termenul oniric în sensul lui strict, adică: „ceea ce e inspirat de vis”. Pentru că, este evident, comedia nu este inspirată de realitate, ci de visul nostru despre realitate. Ce visăm? Visăm directori înalţi, blonzi, bronzaţi, eleganţi, şarmanţi ca Florin Piersic, la volanul unor roşii, nostime, decapotate, antediluviene (se poartă retro!) maşinuţe sport. Visăm că ni se fac „obiecţii în muncă” şi le acceptăm, acceptăm nu numai să fim criticaţi, acceptăm cu plăcere să fim chiar şi demascaţi, dacă demascatoarea arată cum arată în acest film Violeta Andrei, dacă ştie să cânte atât de cald, dacă ştie să danseze atât de graţios. Ce mai visăm? Visăm o lume populată de fete frumoase, ciripitoare, muzicale, cu dinţi sclipicioşi, cu epiderme arămii (Rodica Popescu, Dana Dogaru, Adriana Gădălean), siluete impecabile îmbrăcate pop de Doina Levinţa şi decent semi-dezbrăcate pe litoralul însorit, în faţa acelor hoteluri super-star, pe marginea piscinelor, sub multicolore umbrele de soare, pe şezlonguri, printre petunii, pe sub felinare, pe dig, pe digul unde se plimbă el întrebând: Îţi place marea? iar ea îi răspunde: — Cui nu-i place marea! Un litoral la ora de vârf prins în imagini festive şi în câteva portrete picante (imaginea Ion Marinescu), un litoral dansând în ritmurile sincopate ale lui Cornel Patrichi, cântând tonifiantele, molipsitoarele melodii ale lui Temistocle Popa pe versurile înaripate ale Flaviei Buref: „Ce bine e la mare/ Când eşti în deplasare”. Privind sala aceea arhiplină, ascultând-o fredonând este cu neputinţă să nu înţelegi că cei care stau cu picioarele bine înfipte în pământ vor din când în când să zboare — vorba şlagărului: „volare... cantare...” Cinematografia noastră are nevoie de un Tarom propriu. Am impresia că Geo Saizescu a înţeles acest adevăr simplu mai bine decât oricare dintre cineaşti. Şi când zic cineaşti îmi permit să mă gândesc şi la critici.
Al doilea lucru pe care l-am reînţeles, este următorul: orice gen cinematografic poate mai mult sau mai puţin să funcţioneze şi fără acea vrajă care se revarsă peste tine fără preaviz şi aparent fără argumente. Comedia nu poate. Comedia este, trebuie să fie permanent un câmp magnetic. Are nevoie de simpatie în accepţia primordială a termenului, adică aşa cum se spune în ştiinţele exacte: „mercurul se uneşte cu aurul din simpatie”. Comedia nu poate funcţiona în afara acestei aptitudini de „a se uni”, de a face corp comun. Comedie fără farmec care va să zică nu există. O dată mai mult în Eu, tu şi Ovidiu purtătorii farmecului sunt actorii. Ei sunt cheia spre inima publicului. Spectatoarea se topeşte când Florin Piersic retrogradând toţi Roger Moore-ii, o întreabă pe Violeta Andrei, dacă vrea să coexiste paşnic. Junele îşi opreşte respiraţia când Violeta Andrei, în cea mai bună formă pe care a avut-o până acum pe ecran, îi răspunde pe note : „Cine eşti tu?” Publicul îl vrea pe Dem. Rădulescu şi îl are aşa cum îl vrea: un mizantrop jovial, calm cu perfidie, maestrul inflexiunilor autohtone; publicul îl vrea pe Jean Constantin şi actorul îşi face numărul punând la bătaie accentul exotic şi abulia oacheşă; publicul o vrea pe Draga Olteanu şi se mulţumeşte s-o vadă doar câteva minute în chip de florăreasă care scoate odicolonul din sân ca să parfumeze rozele. El, publicul, e încântat să-şi vadă favoriţii chiar numai câteva secunde: Octavian Cotescu la tribuna unei consfătuiri, Amza Pellea la barieră în chip de cantonier. Publicul face haz de zăpăceala lui Papaiani, de patetismul conjugal al Ileanei Stana Ionescu, de luleaua lui Saizescu, de florile de plastic ale Vasilicăi Tastaman. Şi-apoi să nu uităm apariţiile. Nume unu şi unu: Nineta Gusti, Coca Andronescu, Ana Szeles, Rodica Mandache, Paula Chiuaru, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Aurel Cioranu, Nucu Păunescu, Aurel Giurumia. În termeni nu prea academici s-ar spune: are balta peşte. Întrebarea este: dar pescari?
Ajungând aici, cronicarul părăseşte sălile de vizionare şi întorcându-se la masa de lucru încearcă să depăşească lectura sentimentală. Nu e nevoie de un car de luciditate şi nici de exigenţe supramedii ca să observi că dincolo de vestimentaţia ultra-şic, de peisajul ultra-modern, de dansurile tip-top stau un subiect vetust şi o faună suprauzată. Scenariul n-are densitate. E drept, regizorul are talent, dar numai în legende ajung doi peşti şi cinci pâini. Încurcăturile (cu valizele, cu camerele, cu biletele, cu comanda 201) nu pot alimenta fără riscul de a subalimenta — două ore de proiecţie. Dialogul e firav ca un ghiocel.
Salutând cu o neprotocolară bucurie reîntoarcerea regizorului la uneltele sale, după o absenţă de patru ani, nu pot să nu regret un anumit tip de abdicare pe care o reprezintă acest film de mare succes. Să fim expliciţi: Geo Saizescu a intrat în lungmetraj semnând Un surâs în plină vară, o comedie mustind de adevăr, o comedie şi umană şi dură şi tandră şi urzicătoare. Scenariul era semnat de D. R. Popescu. Filmul a primit în 1964 la Mamaia, premiul criticii şi al revistei „Cinema”. Cineastul a mai făcut de atunci unele incursiuni, dar de oprit s-a oprit tot la o comedie, o altă comedie de o virulenţă exemplară Balul de sâmbătă seara semnată tot de D.R. Popescu, în colaborare cu regizorul. A urmat un film, tot comedie, de o incisivitate asemănătoare Astă seară dansăm în familie (scenariul Ion Băieşu şi Geo Saizescu). Ultimul său film controversat de unii critici, dar bătând recordurile popularităţii e Păcală în colaborare cu acelaşi efervescent, incomod, corosiv inamic al „capetelor în opt colţuri”. pe scurt tot cu D.R. Popescu.
Bucurându-mă, dar nu numai bucurându-mă, ci şi căutând să înţeleg ceva din freamătul produs de acest zglobiu Eu, tu şi Ovidiu, nu pot să nu sper că, odată reintrat în arenă, după această etapă de readaptare, de „refacere a mâinii”, regizorul îşi va regăsi nu numai uneltele, ci şi propria matcă. Pentru că Geo Saizescu a intrat şi va rămâne în istoria filmului românesc nu prin comedii gentile, ci prin filme tip glaspapir.
