Nu este lipsit de importanță faptul că documentarele văzute anul acesta la Costinești indică starea actuală a genului, trecând în revistă atât strategii compromise, vetuste, cât și noi configurări, formule insolite, în funcție și de suportul pe care sunt realizate (pelicule sau bandă magnetică), în raport cu natura și scopul organismului care le produce (Studioul „Sahia”, Editura Video, GDS, FAV, Profilm, ATF etc.). De unde și necesitatea discutării valențelor etice ale documentarului dintr-o perspectiva estetică. Deoarece una din constantele sale ca gen specific rămâne condiția sa de document, cât mai aproape de realitate, cât mai aproape de Adevăr, oricât de relativ ar fi acesta.
Două filme își adjudecă pe bună dreptate apartenența la filmul−eseu, inspirate fiind de aceeași expoziție: „
Cartea obiect — cartea spirit” ― care își împrumută denumirea unuia dintre ele și
Babel care își manifestă intenția de mai amplă meditație chiar din titlu. Meritul implicării documentaristului în subiectul pe care-și propune să-l filmeze poate fi uneori exagerat ca în
Palatul Guvernatorului unde inserturile încearcă să accentueze în mod forțat încărcătura politică a unui eveniment din sfera artelor plastice ― un happening timișorean care se impunea să fie imortalizat pe bandă magnetică mai ales că prin mobilitatea sa aparatul descoperă inedite fațete atât lucrărilor, cât și demersurilor artistice ca atare.
Alunecările documentarului spre eseu sunt interesante și atunci când se precizează în mod deschis că va fi vorba de speculații nu doar intelectuale, ci și sentimentale:
Întâlnire imposibilă (
Cornel Mihalache), încercând o apropiere între spiritualitatea românească și cea iberică. Între Cervantes și Eminescu, prin expresiva juxtapunere a unor simboluri ce țin de iconografia tradițională (în genere devalorizată de o prea asiduă vehiculare) dezvăluie nu doar afinități, ci și congenialități proprii întregii istorii a vechiului Continent. Totul sub semnul relativității declarate! Aceste spargeri ale granițelor dintre genuri se fac, uneori, din rațiuni strict personale. Este cazul unui documentarist (Vlad Druck), reputat pentru concretețea investigației sociale, care acum, se refugiază pe tărâmul eseului cinematografic cvasiabstract: un banal tuns cu mașina își asumă ilustrarea simbolică a unui fenomen cu ample conotații preambul la intrarea într-un spațiu concentraționar sau recurgerea la așa-zisa spălare a creierului:
Memory Depilation.
O categorie aparte a fost și va rămâne filmul monografic.
Strigăt în timpan — Avangarda orchestrează sinestezic imaginea (documentarului de arhivă, a operei de artă sau a manifestărilor de epocă) cu ilustrația sonoră și comentariul inteligent conceput de către autor (
Radu Igazsag și
Alexandru Solomon), dar și rostit impecabil de către un actor (
Marius Stănescu), prevalându-se de așa-zisul „nerv optic” promovat chiar de curentul respectiv.
Pe Iângă îndeplinirea obligației de suflet (proprie oricărui cineast−documentarist!) de a-i filma pentru posteritate pe
Petre Tuțea și Emil Cioran, Gabriel Liiceanu și
Sorin Ilieșiu propun și o polemică realizabilă doar prin intermediul camerei video. In abstracto tot filmul săvârșește ritualul „energiilor comunicării” de care atâta a avut nevoie un artist atins de aripa geniului ― un inedit „elogiu nebuniei” îi dedică cineastul încă student
Gheorghe Preda regizorului Aureliu Manea și operei sale efemere (spectacolele de teatru de nimeni înregistrate fiindca nici un om cu aparatul de filmat nu i-a fost aproape când încă nu era prea târziu) în
Lumina din jurul trupului.
Atitudinea documentaristului față de tema aleasă poate fi ca a oricărui cineast, negativă sau pozitivă, depreciativă sau apreciativă. Contează gradul ei de verosimilitate și de credibilitate. În
Poezie după gratii (
N. Mărgineanu) unde se recurge la un străvechi procedeu oratoric ― captatio benevolentiae este lăsată mai întâi să se etaleze subiectivitatea subiectului: în tabloul dezolant al închisorilor respiră versurile lui Radu Gyr frazate cu patos reținut de vocea cu personalitate a lui
Adrian Pintea.
Supralicitarea este viciul de fond ― și nu de „coloratură” — al filmului
Condamnați la fericire (
Dinu Tănase) care ar fi avut două alternative de configurare filmică, conform titlului, ca pamflet la adresa ingratitudinii soartei care, printr-o simplă trăsătură de condei a istoriei, a plasat România în zona de influență a unui anume sistem politic; sau conform subtitlului — „Experimentul comunist în România” ― care presupunea o autentică radiografiere a dramei unui popor constrâns prin mijloace de ordin fizic, dar mai ales psihic, la dedublare. O tragedie cu repercusiuni nebănuite și fără multe șanse de remediere, pentru că a fost atacat însuși potențialul de cinste și onestitate al insului. Simpla permutare a acelorași epitete incriminatorii de la o categorie socio−politică la alta nu produce nici o revelație de ordin istoric celui afectat de aberațiile regimului totalitar. Spectatorul tânăr are doar ocazia să ia cunoștință de imagini de arhivă grăitoare în sine.
Aflat în imposibilitatea de a avea la dispoziție material înregistrat pe viu la declanșarea revoluției în orașul bănățean, cineastul de talent care este
Ovidiu Bose Paștina reușește să transforme handicapul în avantaj, apelând la formule specifice actului artistic:
Timișoara ― Decembrie 1989. In absentia, cu un impact la public tocmai astfel sporit, este evocată starea emoțională a acelor zile. MărturiiIe, obținute după o vreme sunt probate cu ajutorul fotografiei sui-generis al cărui palpit pointilist sugerează în ultimă instanță relativitatea percepției unui eveniment, într-un anume fel trăit, într-un alt fel memorat. Coloana sonoră (Horia Murgu — creator al sunetului și la alte filme din concurs) ce amalgamează zgomotele reale cu acutele sintetizatorului amplifică atmosfera de confuzie, de tensiune, de infern, de mister ce nicicând — probabil nu va fi pe deplin elucidat.
La extrema cealaltă, în perimetrul tradițional al genului, se plasează două dintre filmele cineaștilor moldoveni.
Când ard jucăriile (Elena Iliaș) prezintă lumii întregi tragicele conflicte armate din Tiraspol prin vocea maturilor, dar din perspectiva copiilor ale căror priviri încărcate de tristețe sunt un laitmotiv de neuitat.
O veritabilă acțiune de reabilitare a noțiunii de patriotism (compromisă de o demagogică inflație chiar și în limbajul cinematografic) izbutește un film documentar (regia Alexei Barat, comentariul Ion Ungureanu) care își sporește valoarea etică și estetică datorită sobrei consecvențe prin care aparatul de filmat se dovedește nu doar martor, ci și factor implicat permanent în istorie ce se scrie, clipă de clipă, în bătaia gIoanțelor, în acea parte a țării, vremelnic și samavolnic înstrăinată:
Per aspera ad astra.