Filmul lui
Cristian Comeagă se doreşte o parabolă a societăţii româneşti, condensată într-o butadă bine cunoscută, „la vremuri noi, tot noi: securiştii”.
În spiritul parabolei, personajul principal, „cel ales” – nu ştim pe ce criterii, dar oricum în lumea ocultei securiste explicaţiile nu îşi au rostul –, este dl X (
Bogdan Stanoevici), iar magister ludi, cel care-l recrutează, se recomandă ironic cu numele piesei lui Tudor Muşatescu, ...Escu (
Nicodim Ungureanu). O mărturie a regizorului vine în sprijinul celor de mai sus: „În
Cel ales, cel mai nou film al meu, spun că n-am fost şi nu vom fi niciodată liberi în raporturile cu alţii, pentru că nu noi facem cele mai importante din alegerile care ne privesc.” Chestiunea pusă în joc în filmul lui Comeagă se vrea aceea a raportului dintre conştiinţă-libertate şi societate-politică. Există două planuri ale poveştii, înainte şi după, adică societate comunistă, ceauşistă, mai precis, şi societatea de tranziţie cu „democraţia sa originală”. Dl X este prins punând cioc şi mustăţi portretului lui Ceauşescu, cu puţin înainte de a-şi susţine bacalaureatul. Omul de la Securitate asemeni diavolului apare cu soluţia salvatoare: lucrezi pentru noi sau la Canal cu tine! Nota bene, Canalul nu mai era o colonie penitenciară de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar regizorul nu se împiedică în fleacuri istorice. I se promite tânărului viitor absolvent jumătate din împărăţie, o viaţă periculoasă, plină de aventuri şi fata visurilor sale, pe Marcela (
Olimpia Melinte), în contrapondere fiind câţiva ani la Canal, condamnarea la un mariaj cu o nevastă grasă şi urâtă, o viaţă ternă şi cenuşie. Lăsând la o parte faptul că tânărul nu ar fi făcut închisoare, ci probabil i-ar fi fost retrasă calitatea de utecist, ar fi fost cel mult eliminat din sistemul de învăţământ, un sentiment de anacronism domină de la un capăt la altul reconstituirea lumii care a fost. Avem de-a face cu o recuperare de tip pop culture, funny, cool, consumerist, superficial a comunismului. Este trendy acest comunism pe înţelesul gospodinelor, cu glumiţe, cu pipiţe, devenit soft porn politic cu profesoara de geografie cu aspect de carnasier sexual devorând prospături adolescentine, cu directorul uşor senil, pe post de zbir încornorat etc. Elevii de liceu arată bine trecuţi de facultate, – pe lângă ei, cei ai lui Nicolae Corjos par clorotici anemiaţi – este chiar amuzant cât de bine hrăniţi sunt. Am văzut generaţii de elevi, de studenţi, am crescut laolaltă în ultimul deceniu de comunism, mi-am avut sub ochi colegii ani în şir, îi pot vedea încă în fotografii, slăbuţi, cu figuri uşor inocente, o inocenţă care nu ţine de un suflet imaculat, ci de puritanismul epocii care ne izola forţa de „perversiunile” societăţii capitaliste. Comeagă fie habar nu are cum arătau elevii şi studenţii în ultimul deceniu de comunism, cum se îmbrăcau, cum se comportau, fie consideră mai comod să-i „modernizeze”, îmbrăcându-i ca la carnaval, pe tânărul domn X cu o cămaşa de balerin rus, cu pantaloni cu bretele pe altul, foarte şic, când pentru cei care aveau dare de mână blugii erau pantalonii mult visaţi: „te salut generaţie în blugi!”. Regizorul habar nu are ce beau adolescenţii când beau, fapt pentru care pune în mâna lui X o sticlă de şampanie. Din eleva de liceu, Marcela, face o posibilă majoretă dornică de sex preuniversitar, o girl din
American Pie, iar din doamna profesoară, soţia directorului, o nimfomană neîngrădită de convenţii, un monstru de perversiune. Ceea ce vinde regizorul publicului său este o falsificare grosolană a istoriei, nu doar în ceea ce ea are factual, cât în ceea ce ea are intim, ca istorie a vieţii private. O scenă elocventă transformă viaţa în comunism în subiect de thriller cu surprize: la volan tânărul nostru absolvent – cum şi-o fi luat carnetul din moment ce nu avea 18 ani nu ştim –, securistul apasă pe acceleraţie şi maşina dlui. X loveşte mortal un pieton, un anume pieton. Stupefacţia tânărului colaborator al Securităţii este că majoritatea trecătorilor sunt oamenii Securităţii, unul dintre ei vine şi face o fotografie omului aflat în agonie, ceilalţi se prefac că nu observă, nu există nicio reacţie normală la accident, pe stradă, cu alte cuvinte, ne transmite atotştiutor regizorul, oamenii din jur sunt ori „ai noştri”, făcându-şi meseria, fie oameni timoraţi, abrutizaţi, „jucându-şi rolul n-am văzut, n-am auzit”, incapabili de reacţie. Ea va servi drept concluzie a filmului, când dl X este eliminat în acelaşi fel de mafia securistă. X revine în ţară şi salvează de la viol o soţie de fotbalist, Nora (Laura Cosoi), aflată la un picnic cu amantul, care o şterge oportun, împuşcându-i pe cei doi atacatori. Firul poliţist este asezonat cu sex recunoscător, mulat pe machismul sensibil al spionului român, cu maşini de lux şi reşedinţe de magnat, cu rochii mulate sau petreceri onctuoase în localuri de doi bani cu libidinoşi şi masturbatori care înregistrează pe ascuns ce se petrece în camerele hotelului, cu june livrându-se singure, speculând potenţialul de pedofilie al încărunţitului spion etc. În tablou, deducem, avem o felie de viaţă postrevoluţionară,
á la roumaine. În episoade intercalate între două partide de sex sau de foto erotica cu cele două dive, Laura Cosoi şi Mariana Liurcă, dna Varga, soţia directorului, avem viaţa de spion a dlui X, fugit pe Dunăre, cu camera de tractor, în Yugoslavia, ajuns în puşcăriile sârbeşti, apoi în legiunea străină, apoi la unchiul bogat din diaspora, fost legionar lucrând şi el, cum se dovedeşte, pentru Securitate etc. Securitatea este în toate ce sunt şi mâine vor fi, iar Escu apare hocus-pocus pentru a-l dirija pe îndărătnicul X pe calea cea bună a misiunii patriotice, printre care şi executarea unui disident la Paris. Lui X i se oferă bani, o familie, respectabilitate etc. doar pentru o crimă pentru care nu poţi înţelege de ce nu a fost folosit un profesionist al serviciilor secrete. După revoluţie, X rămâne în continuare la dispoziţia serviciilor privatizate de data aceasta, Escu reapărând fără mustaţă, la fel de tânăr ca şi cu treizeci de ani în urmă, când cu părul lung, când cu el vopsit blond ca un travestit. În limuzina care-i plimbă pe amândoi, Escu îi explică filosofia lui de viaţă, simplă ca bună ziua: Securitatea conduce jocurile, toţi din jur sunt nişte figuranţi prostiţi, masă de manevră. Securitatea gândeşte pentru ei, le bagă oxigen în plămâni, le face planurile de viaţă, le modelează realitatea şi X însuşi nu e decât o marionetă dirijată de marele sforar. Securitatea a devenit Escuritate în filmul lui Comeagă şi ea se află pretutindeni, escultându-i pe toţi cu înţelepciune sastisită. Revoltat, X îi spune că adevărata viaţă este cea banală şi nu cea de regizor al mulţimilor şi ezită să-şi ucidă mentorul, gest de umanitate care-l costă. Puţinătatea acestei filozofii de pahar, scenariul conspiraţionist vulgarizat la maximum se acordă perfect cu lipsa de logică a devenirii lui X, legiune străină făcută la fără frecvenţă, experienţe de lumpen prin Europa, lovituri de teatru la tot pasul, Marcela devine soţia lui Escu, uau!, dl X devine peste noapte un prosper om de afaceri, retras la Paris, familie franceză, fiică invizibilă, Odette, cooptată şi ea de Securitate, cum naiba?, cu preocupări de artă, omul nostru desenând grădinile de la Versailles, scurtcircuite repetate printr-o viaţă în care X pare să fi făcut de toate, dar în care apare la tot pasul, ca un demon jovial, Escu. Acest talmeş-balmeş ţine de confuzia totală care se află în mintea regizorului Comeagă, care apelează la cele mai grosiere clişee pentru a rezolva complexitatea cazului pe care ni-l propune, un om cu o dublă identitate, un spionvictimă a sistemului. Popcornul sexual demonstrează nu doar ignoranţă, ci şi faptul că regizorul ne-a oferit ceva ce poate fi ingerat uşor, un hamburger cinematografic unde totul este falsificat cu potenţiatori de gust şi aromă. Credeam că
Ana (2015) al lui
Alexa Visarion este cel mai prost film românesc pe care l-am vazut în acest an. Filmul lui Cristian Comeagă îmi dovedeşte că m-am înşelat.