„Escapada” – cronica de film

     Publicul îl receptează ca pe o comedie. Autorii declară că nu asta a fost intenția. Scenaristul Mircea Radu lacoban îi acordă înaintea filmărilor „șansa unui zâmbet abia bănuit, mai degrabă un joc de-a râsul-plân­sul”. lar regizorul Cornel Diaconu îl numea simplu: „un film de mare actualitate”. Esca­pada confirmă și spusele regizorului şi ale scenaristului dar îndreptățește şi reacția pu­blicului. Aerul de comedie, totuşi, primează. Tipologia e în cea mai mare parte satirică. Tonul e incert, când grav-polemic, când du­ios-parodic, dar tocmai acest amestec ezitant îi conferă un timbru personal, cu atât mai mult cu cât îl regăsim şi în Tema 13: bătrânețe, scurtmetrajul de debut (mai împlinit şi mai concludent decât lungmetrajul despre care vorbim). Subiectul Escapadei plutea, cum se spune, în aer: petrecerea silvestra la care şefi mai mici discută — în treacăt, ca din întâmplare probleme delicate cu şefi mai mari, apare în diferite variante în litera­tura anilor noştri. Directorul general căruia când strănută i se spune „Să trăiţi!” pe mai multe voci, căruia i se organizează mici tracţii nevinovate („Nimeni nu va fi/ Să ne vadă/ Nimeni nu va şti/ De escapada!” e refrenul din şlagărul filmului) care la rându-i devine slugarnic şi umil în fața unui superior ierarhic, nu e — tipologic vorbind — un per­sonaj inedit (să ne amintim, pentru a rămâne în teritoriul comediei cinematografice, de Operațiunea Monstrul). În interpretarea re­marcabilă a lui George Constantin, rolul ca­pătă o abia disimulată ironie şi autoironie, a omului care cunoaşte şi acceptă „regula jo­cului” — mistificarea — convins fiind în ace­laşi timp de ineficienţa ei. „Când eram inginer şef, făceam la fel: chestiunile delicate le re­zolvam după şedinţe... la „concluzii”, la un păhărel... Oricum, problemele voastre sunt atât de încurcate că nu se pot rezolva la o esca­padă.”
     Regula jocului o cunosc toţi participanţii şi s-ar părea ca fiecare ştie ce are de făcut ca totul să meargă „ceas”, aşa cum a programat, cam în pripă, directorul ce se teme că va fi „rotit” şi de aceea, gata să facă, preventiv, orice (să pună şi ventuze, chiar dacă nu se pricepe) fără spaima de ridicol (Octavian Co­tescu într-un rol apăsat comic). Programul escapadei — se vede limpede — nu e în premieră absolută. Secretara directorului, re­semnată, participativă fără exuberanţă, ci­tește bancuri dintr-un carneţel pe care l-a mai folosit. (Un debut surprinzător, Rada Is­trate, tot timpul la nivelul actorilor de calibru greu din distribuție). Cu experiență într-ale escapadelor este şi şoferul „Daciei”, un ingliner veleitar, obedient, care pândeşte un mo­ment propice pentru a-i vorbi „generalului”. Singura care nu pune umărul la „reuşită”, ci doar priveşte efortul general cu un aer plictisit şi sceptic este taciturna soție a inginerului (o tăcere încărcată de sensuri, cum numai o actriţă ca Valeria Seciu ştie să compună pe ecran). „Nu te-am adus s-o faci pe contesă. Scoate şi tu o vorbă, spune-i o glumă/ Nu-i stilul meu./ Calcă-ți pe inimă, cine ştie când mai trece pe la noi”.
     O suită de coincidenţe — facilităţi scena­ristice — până de maşină, ploaia torenţială, noaptea, drumul pustiu, nici ţipenie, doar o căsuţă cu o bătrână — spaţiu cam idilic şi in­credibil în vecinătatea unui şantier de con­strucţii — mută cea mai mare parte a acțiunii, din natură (oricum insuficient exploatată) într-un spaţiu restrâns. Gustul libertății pe care urma sa-I dea scurta aventură, senzaţia  de confort, de deconectare, se transformă în contrariu. Cei cinci se văd claustraţi într-un grajd, inconfort, frig, umezeală, crispare. lar pânda ce urma să se desfăşoare a doua zi la vânătoare (în treacăt fie spus, poate secvența cea mai expediată în raport cu miza ei), e şi ea avansată, deturnată: devine pânda dintre cei cinci în noaptea petrecută în grajd, când mai pe şoptite, mai cu voce tare, mai în doi, mai în grup, personajele se divulgă — în ca­non dramaturgic — nu numai cu intenţiile lor de moment, dar şi cu trecutul lor, care colo­rează altfel relaţiile dintre ele.
     Cei care rămân fideli până la capat „progra­mului”, oamenii de bază ai directorului, efi­cienţi şi discreţi, iniţiaţi în secretele unei es­capade (inclusiv tortul, gonacii şi focul din curtea cabanei) îşi desfăşoară acţiunea în pa­ralel — au luat-o pe „scurtătură”, la ei totul merge „ceas” — într-un registru parodic fără echivoc, uneori prea şarjat (de la detaliul de decor, ursuleţul împăiat, pâna la tragerea loto de la televizor şi până la semnalele muzicale care subliniază reacţiile interpreţilor, altmin­teri excelenți în acest gen, Magda Catone şi George Negoescu). Omogenitatea distribuţiei suplineşte hibele de articulaţie ale naraţiunii, unele inabilităţi de montaj sau de mizanscenă. Țin toate acestea de stângăciile debutului; o mai exacta măsură în plasarea ritmului şi a accentelor în secvenţe — regizorul fiind tentat să compună mai curând cadre decât secvenţe — o mai mare stăpânire a punctuaţiei cinematografice sunt lucruri ce se vor împlini într-un probabil viitor film. Operatorul Sorin Ilieşiu (la al doilea film, în progres evident) se simte, paradoxal, în largul său în spaţiul înghesuit al „Daciei”, unde găseşte unghiuri şi încadraturi expresive — în oglinda retrovizoare, prin parbriz — sugerând starea de derută interioara, de fărâmițare, de incongruenţă a personajelor — şi în schimb se dovedeşte timorat în planul general, în pădure, între munţi. Ceea ce lipseşte filmului în întregul său este intensitatea, tensiunea. Nu cea artificială, creată din montaj paralel, din accentele muzicale prea darnic răspândite în coloana sonoră, altfel adecvată (tot un debut, pianistul Andrei Tănăsescu) ci tensiunea ca rezultat al unei combustii interne, cea care permite ca sensurile filmului să nu se epuizeze odată cu proiecția.
     Un lucru de reținut: personajele feminine au mister, sunt enigmatice, iar scenele în care cele două interprete dialoghează sau pur şi simplu tac împreună, sunt de o fineţe şi de o expresivitate mai rar întâlnită în filmele noastre, mereu deficitare la capitolul „eternul feminin”.
     Ochiul ce priveşte lumea e al unui cineast. Și poate că acesta e lucrul cel mai important din cele câte se pot spune la un debut regizoral.
     P.S. Nu i se face niciun serviciu unui film lansându-I pe ecrane cu etichete false. Cu atât mai mult cu cât în acest caz se puteau etala propriile atuuri ale filmului, în locul unor comparaţii silnice, caduce și neavenite (pu­blicate în programul de sală) cum ar fi des­coperirea unei filiaţii cu „tema antică a odi­seii homerice, a călătoriei”.