Cetăţeanul Ion I. Ion nu şi-a închipuit niciodată că viaţa lui va fi un lung şir de greşeli, compromisuri şi neputinţe, mai cu seamă că intenţiile sale erau dintre cele mai bune. Nu înţelege de ce soţia lui încă nu-i adresează nici un cuvînt, deşi au trecut şase ani de când şi-a turnat fiul la miliţie, pentru că intenţiona să fugă din ţara lui Ceauşescu. Nu înţelege nici de ce fiul său, acum medic în Canada, refuză să vorbească cu el la telefon şi nici de ce nu acceptă să se întoarcă în ţară pe un post similar. Pensionarul Ion I. Ion aşteaptă cu emoţie fiecare pensie, din care refuză să-şi plătească întreţinerea, şi speră, încă, să fie invitat la o partidă de rummy cu soţia şi prietenele sale.
Dar iată că nedreptăţitul Ion I. Ion primeşte din partea preşedinţiei o medalie comemorativă pentru fapte eroice în cel de-al Doilea Război Mondial, o adevărată minune pentru bietul bătrân. Circumspect la început, pentru că eroismul este o chestiune discutabilă chiar şi pentru conştiinţa şi memoria lui, Ion începe să cerceteze în stânga şi-n dreapta, de la autorităţile care au emis această decizie, până la foştii colegi de arme şi scrisorile de pe front adresate soţiei. Deşi este doar o medalie comemorativă (a cărei prezenţă este însoţită dibaci în două momente esenţiale de strigătul surd al cumpărătorilor de "Fiare vechi!"), onoarea lui Ion va fi reevaluată graţie acestui obiect, care capătă puteri magice în lumea lui mică şi ostilă. Onoarea bătrânelului este condiţionată de medalia comemorativă, pe care, din pricina înălţimii momentului istoric sau dintr-o confuzie, continuă să o numească "de onoare". Trebuie să fi făcut ceva eroic, dacă este medaliat. Acesta este mecanismul suficient şi eliberator prin care cetăţeanul marginal începe, încet, încet, să-şi recapete autoritatea domestică şi respectul printre vecinii care, până mai deunăzi, îl făceau de râsul blocului pentru că e rău platnic, iar pentru copiii din cartier chiar are aura unui mic erou.
Şi cum o minune nu durează decât trei zile, medalia trebuie returnată, pentru că "s-a greşit andrisantul" şi, în consecinţă, lumea mare şi prietenoasă este pe punctul de a se nărui definitiv. Fără medalie, îşi riscă onoarea, mai ales acum când fiul său vine în vizită în ţară, împreună cu soţia şi copilul.
Construit la milimetru de către scenaristul
Tudor Voican, condus cu măsură şi cu fineţe de către regizorul
Călin Peter Netzer şi interpretat fabulos de către
Victor Rebengiuc, personajul din
Medalia de onoare are nuanţe şi accente care nu lasă spectatorului loc de acuze irevocabile sau de hohote de rîs. Pe drumul de la rezerva de la început, trecând prin mândria expusă şi pretenţiile vocale, Ion intră în pielea personajului disperat şi rătăcit care-şi merită medalia, deci îşi merită onoarea. Dacă la începutul poveştii medalia placată cu aur nu valorează decât cîteva parale, la finalul filmului ea valorează cât o viaţă, pe care, cu orice preţ, trebuie să o păstreze.
Onoarea cetăţeanului Ion I. Ion este la vedere, trebuie expusă, mai întâi ca el însuşi să se convingă că există, apoi pentru ca ceilalţi să se comporte în consecinţă. Atunci când onoarea este smulsă din piept, fie că este joaca destinului sau joaca nepotului său, Ion reacţionează inadecvat şi ridicol, dar uman, tocmai pentru că minciuna a reuşit să copleşească realitatea. Medalia devine piatră de încercare şi prilej de poticnire, pentru că, din punctul lui de vedere, noua lui viaţă şi noul său statut gravitează în jurul acestui obiect cu puteri tămăduitoare. Scena finală, care seamănă cu scena mesei din
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, regizat de
Cristian Mungiu, însă fără să aibă aceeaşi semnificaţie şi fără să deranjeze absolut deloc, încremeneşte pe chipurile tatălui şi fiului acum unul lângă altul, fără să rostească multe sau mari cuvine, ci într-un prelung schimb de priviri, timp în care medalia apare şi dispare într-o joacă de copil. Şi atât.
Filmul realist al lui Netzer traversează cu umor o dramă. Umorul este o piesă importantă pentru întreg constructul pentru că intervine acolo unde drama s-ar fi putut transforma într-o lamentaţie socio-politică, despre sistem şi funcţionari, şi pentru că impune o dinamică adecvată atunci când ritmul ar fi lâncezit monoton către o melodramă. Într-o poveste în care se chestionează problemele de conştiinţă sau se dezasamblează mecanismele prin care mândria se transformă în umilire, sau în care onoarea costă câţiva bănuţi, nu e puţin lucru ca umorul să fie fin dozat, astfel încât povestea şi personajul să nu îşi piardă credibilitatea şi sensul.
Ce dezechilibrează din autenticul pe care Netzer îl dirijează extrem de atent este muzica lui Philip Glass, recognoscibilă din filme marca Hollywood şi care nu seamănă deloc cu cea din
Medalia de onoare, nepotrivită tocmai pentru că dublează gros tragismul sau melancolia unor scene, iar uneori intră în contrast deranjant cu şlagărele româneşti care sprijină nimerit sau doar colorează cu graţie spectacolul.
Fără nici o urmă de stridenţă sau vreo notă falsă, actorul Victor Rebengiuc petrece acest personaj cu fineţe, discreţie şi generozitate, de la scene crude - precum cea în care află că s-a făcut o greşeală şi trebuie să returneze medalia sau cea în care i se adreseză preşedintelui Ion Iliescu (care trebuia să fie acolo, fără nici un dubiu), în care îl asigură că l-a votat şi, în final, îi încremeneşte excesiv un rânjet duplicitar şi vinovat - până la scenele domestice în care replicile sale se izbesc de tăcerile soţiei, pe care acriţa Camelia Zorlescu le punctează cu distincţie şi cumpătare. Cu alura greoaie şi cu chipul care pendulează mereu între un rictus complezent şi o tristeţe veşnică, personajul admirabil jucat de Victor Rebengiuc este unul dintre cele mai complexe personaje din cinema-ul românesc.
