Erau, va să zică, de toate: cinci schiţe şi jumătate de Caragiale, dintre cele mai „cinematografice”, incisive şi spirituale: un eminent cunoscător al lui Caragiale, regizorul
Jean Georgescu, a cărui
Noapte furtunoasă, nedetronată, am vrea negreşit s-o mai revedem, împreună cu o nouă generaţie de spectatori; mai erau cei mai populari actori de comedie ai noştri, de la Birlic până la „miraculosul” Crişan sau „hâtrul” Tomazian; şi mai era penelul Getei Brătescu, inspirat şi nervos, ancorat într-o lume de tentante caricaturi. Erau, va să zică, de toate.
Şi totuşi...
Recunoaştem (şi asta nu e tocmai bine) eforturile tuturor realizatorilor, de la scenarist până la interpreţii din sacrificata „Situaţiune”, de a pune cap la cap plăcuţele viu colorate ale schiţelor caragialeşti pentru a ne oferi mozaicul unei lumi, a anilor 1900. Poate că metoda, în sine, nu este chiar recomandabilă (cinci schiţe un roman?). Noi o primim, însă, ca atare, respectând intenţiile autorilor. Ceea ce mi se pare impropriu în „sudarea” momentelor — şi supărător, foarte supărător pentru ansamblul filmului — este mularea şi şlefuirea plăcuţelor caragialeşti în funcţie de „interesele” filmului. Poate că, altfel aranjate după firea şi spiritul lor, aceste plăcuţe de mozaic ar fi dus la alte desene decât cele rezultate prin aducerea lor la formele prestabilite ale filmului. N-am mai fi asistat la salvarea de la înec a exasperantului Bubico (în paranteză fie spus, acest personaj animalier nu este de loc ca la Caragiale: el devine în film un foarte simpatic protagonist) sau la ostentativele adaosuri finale din „Diplomaţie” sau „C.F.R.”. Ligamentele filmului sunt debile, uneori cu inadvertenţe de logică (vezi legătura stranie dintre „Bubico” şi „C.F.R.”); ele nu pot decât să ne confirme convingerile că filmul a fost condus forţat în matca lui.
Poate că unele momente ale schiţelor să trezească interes (şi, efectiv, jocul unor actori stârneşte pe alocuri hazul). Dar se impunea, pentru a fi respectate înseşi intenţiile realizatorilor, de a desena o frescă a anilor 1900, ca filmul să părăsească teatrul — cartoanele colorate, decorurile vizibile — şi să refacă strada, pentru a da vigoare oamenilor şi întâmplărilor vremii. Alt „moft” caragelian, „Căldură mare”, recent ecranizat la televiziune de Ion Barna, poate constitui, în acest sens, un exemplu.
Mofturi 1900, cu tot pregenericul său savuros (poate prea lung în economia filmului), cu tot jocul relevant al unor buni comedieni, nu se constituie ca film. Rămâne un crochiu, o suită de schiţe inabil sudate; preferam câteva schiţe aparte (cum regizorul Jean Georgescu a mai ecranizat:
Vizita,
Lanţul slăbiciunilor...) în care sondajul psihologiilor să fie adâncit pe verticală. Şi nu diluat pe orizontală.