După Gopo, regizoarea care a adus ţării cele mai multe premii. Ea a înţeles, ca puţini alţii, ce fel de film îi merge cel mai bine; a înaintat, sârguincioasă, dinspre bine spre mai bine.
Privind-o, ştii ce filme face: senine, echilibrate, de o frumuseţe plastică reconfortantă. Doar zâmbetul subţire trădează nelinişti zăvorâte de ironie. O ironie pe care o păstrează însă rezervă pentru când va fi nevoie s-o arunce în urmă, ca peria lui Făt-Frumos.
Şi
Gopo plecase de la filmul pentru copii, cotind-o spre basmuI filozofic sau eseuI miniatural, asigurându-şi succesul tuturor vârstelor prin cheia universală numită umor.
Elisabeta Bostan tatonează deocamdată aceste posibiIităţi. Ea converteşte fabulosul în liric. În liric autohton. Ursitoarele au voci blânde, de ţărănci ce-şi leagănă în copaie pruncii; zâna zânelor îşi cearcă dorul pe un fir de romaniţă; voinicul o pedepseşte pe vrăjitoare făcând-o să ţopăie pe o învârtită ardelenească; regele mincinoşilor e un lungan care sforăie ca după o zi de sapă; supuşii lui au chipuri mucalite ca măştile noastre din Vrancea; împărăţia vieţii fără de moarte e cetatea de scaun a unui domn moldovean. Cronos devine un sfătos Moş-Vreme învârtind roata vieţii pe o ciutură din Bărăgan. De aceea te simţi bine, ca acasă, adăpostit de primejdii, în filmele Elisabetei Bostan. Ea creează basmului un cadru familiar, ca o vacanţă la ţară. În schimb, ambianţa năzbâtiilor lui Năică (mai mult reverii paşnice decât păţanii) e stilizată convenţional, potrivit opticii copilăriei. Dar şi într-o direcţie şi în cealaltă, rezultatele nu sunt întotdeauna cele scontate. Feeria poate aluneca spre banalitate diurnă (vezi moara olandeză unde trebăluieşte Făt-Frumos sau cuşca cu păsări domestice adăpostind o stângace marionetă cu pene, de muzeu), în timp ce satul serialului
Năică e pustiu ca un coşmar bergmanian. Trecerile de la vis la realitate nu sunt încă destul de abil conduse. Autoarea îşi va câştiga de bună seamă, cu ambiţia ce o caracterizează, graţia, eleganţa cu care trebuie să conjuge„a fi” şi „ar putea fi”.
Năică reprezintă un personaj cu farmec şi personalitate în tabloul portretisticii noastre cinematografice. Un fel de Făniţă-copil, la care primează poezia şi nu hazul. Un copil frumos care reuşeşte să nu pozeze, ci să fie cu adevărat emoţionat de o barză şchioapă ce devine în închipuirea lui lebădă graţioasă, iar veveriţa ciufulită — visul proaspăt al unei dimineţi de iarnă la vânătoare. Rătăcind prin pădurea troienită, de mână cu zgâtia de fată — excelent aleasă —Năică şi prietena lui par Hänsel şi Gretl în dumbrava minunată. Concreteţea peisajului românesc se armonizează în cele mai reuşite secvenţe ale filmelor Elisabetei Bostan cu abstractul, eternul basm al copilăriei. Ea recompune pentru copiii de pretutindeni, basmele noastre, de peste Dunăre, chiar dacă Ispirescu, chiar dacă Creangă, în versiune cinematografică, pierd confruntaţi cu originalul. Dar câte cărţi filmate se tipăresc azi în lume alăturându-li-se originalul?
Important e că după
Amintiri, care păcătuiau prin păstrarea anecdoticei nu şi a savoarei, hazului cărţii, regizoarea îşi ia cu
Tinereţe fără bătrâneţe mai multă libertate faţă de text. Şi procedează ca povestitorii populari, seara la şezătoare: fantazează pe o temă anume după ce a asimilat multe basme ale românilor, s-a îmbibat de frumuseţea peisajului, a versurilor sau a picturilor anonime.
O autoare la care întâlnim, plăcut armonizate, măsura, ambiţia, bunul gust şi dragostea pentru fructificarea peisajului nostru moral şi estetic.
