Dacă Eliza Bostan se poate numi autoare de nivel internațional, este, între altele, pentru că opera ei e, mai întâi de toate: literatură bună. Ea face parte din marii cineaști care știu că filmul e un gen literar superior tuturora prin mulțimea de vrăji de care dispune.
De patru ori Eliza Bostan inovează și îmbogățește. În patru genuri literare deosebite: roman, fabulă, feerie, basm. Roman însemnează personaj, psihologie, portret. N-ați observat oare că o sumedenie de romane celebre au ca titlu un nume propriu? Martin Eden, Robinson Crusoe, Oliver Twist, Jean Cristophe, Nana... Personajul de roman al Elisabetei Bostan se numește Năică. Literatura universală are multe portrete de copii. Dar ei sunt, ca Poil de Carotte, copii de oraș. Efectele lor sunt legate de personajele adulte care le înghesuie. Pe când Năică este un copil pur rural. Țăranul gândește mai mult decât orășeanul, căci are mult mai mult de-a face cu natura. Năică are ca prieteni sau dușmani lucrurile din ogradă, dobitoacele din casă, pădurea, balta, vremea. Cu ele stă el de vorbă. Și cum ele sunt mute, dialogurile lor vor fi și ele așa, adică reconstituite în gândul copilului. Din acest univers, așa de special, Eliza Bostan face un roman psihologic mult mai adevărat decât ce cred oamenii „mari” că este lumea copiilor.
Al doilea gen literar în care inovează Eliza Bostan este feeria. Se numește Veronica și, bineînțeles, toate personajele sunt în stare permanentă de balet, așa cum cântecul este față de vorbă, versul față de proză, zborul față de umblet. Nu se circulă: se plutește. Dar asta s-a mai făcut. Ceea ce nu se făcuse încă, era de a crea personaje care... să nu fie personaje, ci... copii adevărați. Mai precis: copii spectatori, copii „gură-cască”, spectatori la spectacolul poetic dimprejur. Spectatorul e un tip de umanitate foarte curios. Pe deoparte are păreri „personale” asupra operei pe care o judecă; dar are și păreri comune cu toți ceilalți spectatori, că doar numele lor e publicul, marele public, onor publicul. Eliza Bostan a pictat aceste caractere. Copiii „puri” (vreo 40) nu sunt costumați în personaje de literatură, ca motanul încălțat sau lupul cântăreț. Sunt în hainele lor naturale. Dar fiecare copil, în fiecare clipă, are o părere de critic. Fie judecată personală, fie judecată a acelui public anonim care „Is never wrong”, care nu se înșeală niciodată. Autoarea noastră exprimă asta prin sute de groplanuri de trei secunde fiecare, patetice, caraghioase, scurte și critice, ca o tiflă. Această revărsare de instantanee portretistice este de o bogăție, de un pitoresc mai plastic decât toate iscusințele personajelor „costumate”.
Al treilea gen literar în care inovează Eliza Bostan este fabula. Eroul e „mama capră”, adică puii și cuibul, unde iezii stau cuminți și o așteaptă pe mama care cutreieră pădurea și le aduce bunătăți și jucării. Iar copiii au și o gravă treabă: să fie cuminți, adică să nu iasă și să nu lase pe nimeni să intre, și să fie inteligenți, adică să nu se lase păcăliți de Lupul-Rău, care e mare șmecher. Ca să imite în mod credibil glasul mamei care le cere copiilor, cântând, să-i deschidă Lupul-Rău scoate o hârtie și un pix, trage niște dungi de portativ muzical, trage cu urechea la ce cântă doamna Capră, înseamnă pe hârtie cuvinte și note muzicale, apoi face în secret repetiții pentru ca numărul său de mim muzical să semene cu originalul. Interesant, original, modern și adevărat e caracterul eminamente „feminist” al populației. Nu veți întâlni nici un moment pe papa-capră-soț, nici papa-capră-bunic. Totul se petrece în cadrul — mamă.
Cel de al patrulea atac literar al Elisabetei Bostan are loc în folclorul basmului. O inovație de nivel mondial, care, de altfel, aparține geniului românesc îndeobște. Șeineanu a scris o lucrare clasică despre basmul în cele cinci continente. El a arătat că temele sunt comune tuturor ființelor pământului. Aceeași temă o găsești la Singapore și la Ploiești, la Arhanghelsk și la Capul Bunei Speranțe. Cu o excepție. Una singură: basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Este o poveste numai românească. O poveste de o înaltă... modernitate. Căci eroul încetează de a fi Făt-Frumos. Adică, dacă-i frumos e și deștept, e și iscusit, și viteaz, și putemic. De toate. Dar vezi că în basmul românesc, acest chipeș „kronprinz” e de altă părere. El atrage tainic viața cea adevărată, viața cu risc, cu primejdie, cu moarte, cu regret și amintiri. Ideea cu „Valea Plângerii” nu e o năzdrăvănie de folclor, ci indicare poetică a dorului de viață plină, onestă, adevărată, a fătului nostru fost „frumos”. E originalitatea „național” românească a acestei povești unice în istoria și geografia basmului. La această nobilă originalitate, Eliza Bostan va mai adăuga una: simbolul cu Valea Plângerii; în filmul făcut de ea, e înlocuit cu imaginea Fîntânii Amintirilor. Plimbându-se cu iubita, soția, zâna sa prin pădure, Făt-Frumos dă de acea fintînă, se apIeacă, ia apă în palme și bea. Soția lui trage un țipăt. Nu de spaimă, ci de uimire. Se duce spre dânsul și arătând spre palmele lui încă umplute cu apa fântânii, îi spune: „Vreau să beau și eu din apa asta. Vreau să fiu și eu muritoare...”
Că e frumos, asta n-am nevoie s-o spun eu.