Personaje şi interpreţi
Istoria nu se hrăneşte, desigur, din curiozităţi mediocre, de tipul celei ironic invocate de un filosof: «oare ce făcea Socrate la ora două după-amiaza»? Pentru noi cei de astăzi nu este vital să ştim dacă marii oameni ai istoriei au «ieşit» sau nu «la ora cinci», precum marchizele amintite descurajator de Valéry. Cu alte cuvinte, amănuntul poate aluneca pe lângă fapt, fără teama atentatului la însăşi esenţa faptului, încumetându-se să meargă pe urmele istoriei, cinematograful — artă care, în lipsa amănuntului se stinge de inaniţie - îşi asumă, cu nonşalantă ori cu precauţie, riscul de a-şi imagina neştiutul sau presupusul. Un gest, o mişcare neconsemnată nicăieri, dar fără de care filmul ar rămâne o suită de tablouri. Chiar dacă documentele ne-au transmis spusele unui personaj în momente decisive, mai greu este să ştim şi «cum» şi-au luat zborul acele cuvinte. Chiar dacă am moştenit portretul psihologic al eroilor, în liniile lui mari, alternanţa ritmurilor interioare ale unei fiinţe aparţine zonei creaţiei. În acest sens, într-o artă vizuală şi dinamică, precum cinematograful, contribuţia actorului este fundamentală. Destinul unui personaj poate fi triumfător ori ratat, în funcţie de intuiţia, de ştiinta interpretului de a compune un portret în mişcare, de a clădi acel monumental din care nu a fost alungată amintirea omuţui. Pentru aceasta nu este suficient să ştii că Ştefan cel Mare «era iute la minie» ori că Napoleon, în bătălia de la Eyiau, a plâns de durerea pierderii generalului Lannes; este nevoie de încă ceva pe deasupra. Acest «ceva» l-am descoperit, cu bucurie, în jocul a doi dintre actorii nu tocmai căliţi în focurile filmului: este vorba de Stela Furcovici în
Ecaterina Teodoroiu şi de
Ştefan Sileanu în
Vlad Ţepes. O fragilitate pe care nu o întrece decât cutezanţa, căreia actriţa îi împrumută o sănătoasă notă de îndărătnicie ţărănească, are această Stela Furcovici — cu un chip hărăzit mai degrabă să fie Betty Boop — dar modificat miraculos, de la o scenă la alta, de resorturile uimirii (vezi secvenţa cu ochelarii), ale ambiţiei (reînvăţarea mersului), ale nevoii de afecţiune.
Cât despre interpretarea lui Vlad Ţepes, un contra-atac al unei anumite legende întunecate era înscris în deviza oricărei reconstituiri. Esenţială rămâne, mi se pare, estomparea caracterului programatic al compoziţiei, amestecul de bănuială şi de surpriză din care actorul clădeşte un destin, nu numai un chip. Când domnitorului i se aduce vestea neînvingerii lui Mahomed, interpretul zâmbeşte mai întâi ironic, suspendat între neîncredere şi speranţă, dar imediat îşi dă seama că se află în faţa unei realităţi. Întrebat «Ce aştepti, Măria-Ta?» îşi mai acordă un mic răgaz, disimulat — se preface că îl strânge cămaşa la gât — după care rosteşte «închinaţi-văţ» ...Da, actorii sunt aceia care, uneori, ne arată cum se transformă clipa în istorie.
