Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



După o mare operă epică


     Rareori se izbutește un film după o mare operă epică. Nu se poate opera decât cu o concentrare nefirească a timpului și a episoadelor, cu o simplificare până la linear a ramificațiilor. Nu se regăsesc decât greu personajele, nu se suprapun dialogurile, nu se simt evoluțiile, nu stăruie în jurul scenelor polenul acela inefabil la lucrurile nerepetabile.
     De aceea m-am temut să văd Felix și Otilia (și țin să spun ca titlul filmului îmi displace profund pentru rațiuni legate de esența estetică a personajului principal feminin care nu poate fi gândit într-un cuplu — la fel de puțin s-ar fi potrivit Pascalopol și Otilia, de pildă). Și tocmai ambiguitatea Otiliei, risipită în gesturi, vorbe, atmosfera mi se părea insurmontabilă ca dificultate, așa cum insurmontabil este obstacolul permanent în calea oricărei tratări, a textului călinescian însuși.
     Și totuși am văzut filmul. Evident, scenariul e și nu e text călinescian în plenarul sens al cuvântului, cu selecția, tăieturile și adausurile intervenite în fluxul dialogului și acțiunilor, cu abaterile de la câteva semnificații în general nu majore, cu excepția finalului melodramatic, de război, substituit inexplicabil unei banale dar cât de expresive întâlniri târzii între Felix și Pascalopol, într-un tren mergând spre Constanța și în cursul căreia amintirea Otiliei plutea, ca un fum subțire, între cei doi bărbați. În actuala configurație a finalului, atenția cade pe situația de fapt, pe atmosfera de război și pe sfârșitul lui Pascalopol, estompând ceea ce era important. Marele scriitor permează însă întreaga structură artistică realizată după romanul său. Personajele cărora le-a dat viață îmbracă o impresionantă varietate tipologică și respiră un adevăr omenesc rar, atât individual, cât și general uman. Și ochiul bun al regizorului și gustul său sigur au tradus nu numai nesupărator, ci remarcabil, ficțiunea unui univers creat prin cuvânt, în imagini vizuale. Nu numai o distribuție puțin ciudată prin potrivirea ieșită din comun între actori și roluri (și-mi exprim mirarea admirativă pentru folosirea atât de nuanțată a unor neprofesioniști între nume strălucit consacrate), dar o coerență bine topită a timpului, a atmosferei, a mișcării și a nemișcării, a tuturor detaliilor (cu excepția vocilor care sună toate la fel de tare de oriunde ar veni, cu o emisie uniformă care nu cunoaște inflexiunile, surdinele ori semi-tonurile) scăldate în ilustrația muzicală de mare calitate datorată generoasei inspirații a lui Anatol Vieru, contribuie la izbânda estetică a filmului.
     Ritmul acestuia e lent, așa cum se potrivește viziunii călinesciene, constructive în sensul acumulării elementelor unei arhitectonici baroce în toată compunerea. E un univers de construcții vechi și delabrate, de obiecte numeroase, unele prețioase, altele mai mult sau mai puțin deteriorate, juxtapuse, venind fiecare dintr-o lume de amintiri sugerate, dintr-o serie personală întretăiată cu altele, cu care se întregește. Casa lui Costache Giurgiuveanu, din strada Antim, este o astfel de lume, plină de surprize încorporate în obiecte, ca și casele rudelor lui Stanică Rațiu, stăpânite de stranii dar explicabile imobilități. Oamenii sunt fascinați de obiecte, prinși de ele, trăind pentru ele dacă le au, dorindu-le dacă ele nu le aparțin. Toata cursa vieții personajelor călinesciene este închinată posesiunii concupiscente a acestei lumi. Așa e viața lui Costache Giurgiuveanu, avar fără răutate, robit obiectelor lumii materiale (între care se numară, desigur, și banii) din care își trage o tainică putere vitală pentru a le păzi. Pe el îl păzesc membrii familiei Tulea, toți interesați, maniaci, obsedați, mărginiți la cercul orb al intereselor lor. Singura forță, negativă însă, singura dinamică într-atâta imobilitate este licheaua perfectă, noul. Dinu Paturică al acestei lumi de sfârșit și început de secol, cum s-a spus, singur în stare să refolosească toată lumea de obiecte pentru egoismul său cras, slujit de o minte iscoditoare care pângărește totul.
     Dincolo de aceștia care vizează atât de jos și niciodată spre spirit, dincolo de caricatură și aparență umană se află doar trei personaje. Unul, Pascalopol, e și el stăpânul unui univers de opulență încă nelovit de deteriorare. Cultura și generozitatea lui îl împiedică să se lege de iluzia obiectelor pe care le posedă Dar neavând iluzia acestor lucruri, Pascalopol e funciarmente trist. Felix e un adolescent care aspiră spre realizare intelectuală, lipsit de înțelepciune, dar plin de viață afectivă și sensibilă, la fel de dezinteresat ca și Otilia. Pură și nelegată de lucruri ca o ondină, Otilia este irealul produs, incredibilul produs al acestei lumi, în care se mișcă lin, cu siguranța și grația unei nobleți de simțire autentice, străină de țelurile dezumanizatoare ale celorlalți. Toți actorii se desfășoară organic în rolurile lor, între grotesc și gravitate. Niciodată caricatura nu înlocuiește substanța umană, nici la bătrânii maniaci, la Costache și Simion, amândoi excelenți. Aglaia și Stanică, soacra și ginerele fac o pereche scoasă parcă din paginile lui Balzac. Georgeta, curtezana de rafinate subțirimi își face rolul cu inteligență și franchețe.
     Deși e mai mult aristocrat decât mare burghez în film, Pascalopol are distincția și melancolia fină a unui înțelept oriental. Iar Otilia și Felix au încă pe ei prospețimea neveștejită a anilor adolscenței târzii. Și ceilalți toți sunt crescuți, ca de când lumea, în roluri, și Olimpia, și Aurica, și Titi și Marina și așa mai departe. Iar lumea obiectelor are o consistență extraordinară, trăind palpabil în limp. Fiecare, atins de reflector, își spune povestea, și face singur descripția. Și à propos de descripție, aș vrea să spun cât de bine a fost făcută scena aceea din Bărăgan, cu bivolii care ne-au cufundat dintr-odată într-o fabuloasă regresie.
     Și regizor și operatori și decoratori și autori de costume au conlucrat cu talent și gust și ochi și mână sigură la un film românesc de marimea întâia. Ne bucurăm ca-l avem.
 
 
(România literară, 1972)

Tags: cronica de film, felix si otilia, iulian mihu, zoe dumitrescu busulenga

Comments: