Pe 22 mai Liviu Ciulei, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț vor prezenta la Cannes, din nou, Pădurea spânzuraților. În 1965, când juriul condus de Olivia de Havilland i-a acordat premiul pentru regie, filmul românilor nu avea nici măcar afișe. Pentru Victor Rebengiuc filmul a fost schimbător de soartă și pentru că pe platouri a cunoscut-o pe Mariana Mihuț.
Iulia Blaga: Vă emoționează să reveniți la Festivalul de la Cannes după 42 de ani?
Victor Rebengiuc: Îmi face mare plăcere chestia asta. În 1965 mergeam pentru prima oară în Apus. Din delegație făceau parte Liviu, Gina Patrichi, Anna Széles și cu mine. Era ceva cu totul și cu totul inedit pentru noi, era o excitație extraordinară. Ni s-a tot spus aici „să fiți atenți cum vă îmbrăcați” etc. Nimeni nu se uita cum erai îmbrăcat. La noi oricum nu se uita nimeni și pentru că eram români, și pentru că n-aveam nici un fel de afiș ori vreun alt fel de marketing. Filmul a fost prezentat însă cu succes și pentru mine a fost o surpriză nemaipomenită că a primit un premiu foarte important.
I.B.: Vă mai aduceți aminte cum a fost, cu cine ați vorbit? Ce făceați? A fost conferință de presă?
V.R.: Evident, a fost o conferință de presă, erau mulți ziariști. Nu întrebau lucruri deosebite sau cu șopârle. Asta se întâmpla înaintea proiecției de presă. Mi-aduc aminte banchetul de la sfârșit, când am intrat în acea sală imensă unde erau toți laureații, juriul, criticii importanți ― a fost ceva extraordinar de emoționant. O amintire care m-a marcat pe viață și pe care o păstrez cu drag, așa cum păstrez continuarea acestei aventuri, când la sfârșitul anului 1965 am fost invitați în Mexic, la Acapulco, la un fel de revistă a festivalurilor de peste an. Mi-aduc aminte că, după ce am prezentat filmul (Liviu, Anna Széles și cu mine) și ne-am întors la hotelul unde seara se mânca în grădină, toți participanții s-au ridicat în picioare și ne-au aplaudat. A fost un premiu extraordinar și erau numai oameni de film ― regizori, actori, operatori, critici. M-a emoționat mai mult decât premiul hotărât de juriu.
I.B.: Vă mai amintiți ce vedete au venit în acel an la Cannes?
V.R.: Marea vedetă a momentului, după care alergau toți fotografii, era Caroll Baker. Era blondă, sexy, apetisantă, dar pe urmă a dispărut. N-a făcut carieră.
I.B.: În ce film juca?
V.R.: Nici nu mai știu. Am stat acolo doar câteva zile. Era o lume cu totul nouă pentru noi care eram și prima oară în Occident, și la Cannes, și în competiția oficială. Nu stătea nimeni de vorbă cu noi. Așa e în competițiile festivalurilor mari, toată lumea te suspectează... La sfârșit se mai îndulcesc oamenii, e atunci un fel de confrerie la banchetul final.
I.B.: De atunci ați mai fost la Cannes?
V.R.: Am trecut prin Cannes, dar nu pentru festival. Mi-a plăcut să calc pe unde călcasem cu ani în urmă. Oricum, totul s-a schimbat. Proiecțiile filmelor se fac într-o sală nouă.
I.B.: Vreau să-mi povestiți despre film și despre munca la el.
V.R.: Îl am oricum proaspăt în minte pentru că l-am revăzut acum doi ani la Festivalul Anonimul din Deltă. Deși s-a prezentat atunci la o oră târzie din noapte, într-o copie absolut mizerabilă (sper să nu fie aceeași și la Cannes), invitații străini au stat până la sfârșit și l-au apreciat în mod deosebit.
I.B.: E un film care se ține.
V.R.: Da, nu-și arată vârsta. Nu e prăfuit, n-are nimic desuet. E un film bine făcut, solid, care stă foarte bine pe picioarele lui.
I.B.: Dumneavoastră erați tânăr când l-ați făcut.
V.R.: Eram mai tânăr (zâmbește). Terminasem institutul în urmă cu opt ani. Aveam 32 de ani.
I.B.: Pentru dumneavoastră Pădurea spânzuraților e cu atât mai apropiat, cu cât pe platouri ați cunoscut-o pe Mariana Mihuț.
V.R.: Da, asta e încununarea, cel mai mare premiu, pentru că de 40 de ani port filmul ăsta cu mine (râde). Cu Mariana acolo m-am cunoscut, deși stăteam în același bloc, la Perla. Habar n-aveam că locuia la altă scară. Totul a fost o nebunie, pentru că nu mă așteptam să joc rolul ăsta. Începuse altcineva filmul în rolul lui Apostol Bologa, Șerban Cantacuzino. El dăduse o probă ― am văzut-o și eu ― excelentă, numai că n-a avut destulă forță. Eu avusesem o manifestare de, așa, de naționalism, cu câțiva ani în urmă când a existat o tentativă de a face un film după „Pădurea spânzuraților”, în regia italianului Glauco Pellegrini. Ne-a chemat pe mai mulți actori tineri să dăm probe la Buftea și am întrebat într-o doară cine o să-l joace pe Apostol Bologa și, când mi s-a spus numele unui actor francez, am zis: „Ah, păi dacă îl joacă un francez pe Bologa, eu nu dau probă!”
I.B.: Dar nu s-a mai făcut filmul.
V.R.: Nu. Și Liviu m-a chemat să stăm de vorbă, deși eu știam că începuseră filmările, am crezut că e pentru teatru. Când mi-a spus: „Uite, m-am gândit să joci tu Apostol Bologa”, să cad jos. La filmări eram buimac, nu știam pe ce lume sunt. Din punct de vedere organizatoric, totul a fost ireproșabil. Pregătirea, echipa, decorurile, fiecare pas era cu mult dinainte pregătit. S-a filmat vreo opt luni de zile în 1964, pentru că erau multe locații. La Brașov am stat două luni, acolo am filmat începutul și sfârșitul filmului, început de vreo 300 de metri la care pe urmă s-a renunțat. Lângă Cluj-Napoca, la Bonțida, am filmat toată povestea cu castelul. Scenele de luptă s-au filmat la Morărești, între Pitești și Râmnicu Vâlcea. N-a fost simplu. Liviu avea masa de montaj cu el și monta la hotel seara, după filmare. Filmul a avut premiera la Sala Palatului.
I.B.: Se aștepta cineva să fie luat la Cannes?
V.R.: Habar n-am avut că fusese trimis. Am fost surprins când am aflat că o să fiu în delegația pentru Cannes. Totuși, n-am amintiri precise despre lucrul la film. Eram de dimineață până seară cu rolul în brațe. Nu vedeam în dreapta, nu vedeam în stânga ― în afară de Mariana (râde).
I.B.: Cine a cucerit pe cine?
V.R.: Eu. Am încurajat-o. Ea s-a lăsat cucerită, n-avea încotro. A fost frumos. Am cunoscut lucrând la film oameni minunați György Kovács (pe care nu-l știam), Csiky András (și el un actor extraordinar și un prieten foarte bun), Kiss Laci (care îl juca pe tatăl Ilonei), Anna Széles (pe care atunci am cunoscut-o, era studentă în anul IV). Nu mai spun de Ciobotărașu cu care jucam la teatru, de Tomazoglu, de Botta ― oameni absolut minunați. A fost o universitate pentru mine, am întâlnit niște oameni care m-au îmbogățit foarte mult, în frunte cu Liviu Ciulei și cu operatorul Ovidiu Gologan, un mare artist cu care mă tot certam. El punea foarte încet lumina, de asta a și durat foarte mult ― și asta a determinat la un moment dat stilul de filmare al lui Ciulei, pentru că pentru fiecare cadru el punea aproape o zi lumina. Și atunci Liviu a făcut secvențe dintr-un singur cadru. Am jucat aproape ca la teatru, aveam continuitate în joc.
I.B.: Prin ce diferă stilul de lucru al lui Liviu Ciulei de cel al lui Lucian Pintilie?
V.R.: Mare diferență nu este. Eu cu amândoi am lucrat și în teatru, și în film. Ei știu să lucreze cu actorul, știu ce să-i ceară. Știu ce e aia relație între personaje, care e sentimentul cu care trebuie să joace un actor. Am fost îndrumat în filme de regizori care n-aveau habar ce e aia un actor. Sunt regizori care stau cu cronometrul în mână ca să spui replica la timp. Am avut parte de regizori la care îmi venea să mă sui pe pereți când îmi dădeau câte o indicație. Afoni, afoni total în materie de teatru.
I.B.: Și sunt mai mulți decât cei buni?
V.R.: Păi da, pe ei ne bazăm... Dar nu mi s-a mai întâmplat să joc cu afoni în ultimele mele perioade de lucru. Am refuzat multe roluri și în film, fie că nu mi-a plăcut scenariul, fie regizorul. Nu umblu după roluri principale, eu pot să joc și un rol mic, dacă e bun, dacă-mi oferă posibilitatea să fac ceva.
I.B.: Vi s-a mai propus vreun rol de film în ultima vreme?
V.R.: N-am fost solicitat. Ultima mea relație cu filmul a fost acum doi ani în Tertium non datur de Lucian Pintilie.