Aflat la cel de-al treilea film al său pentru marele ecran, regizorul
Alexandru Tatos ne oferă bucuria certitudinii că, iată, cinematografia românească se mişcă către bine şi valoare în ultimii ani. Spectacol greu (în bunul înţeles al cuvântului), acest film frumos şi tragic — bazat pe nuvela lui
D.R. Popescu a cărei valoare nu mai e nevoie să o consemnăm aici; menţionăm doar uluitorul ei titlu! — vine în întâmpinarea spectatorului contemporan ca o meditaţie gravă, profundă asupra celui mai oribil păcat uman. Care se numeşte Iaşitate.
Nu crima, nu minciuna, nu spaima — ci laşitatea. Pentru că ea creează premisele celorlalte murdării omeneşti.
Fascinanta lume pe care ecranul lui Tatos ne-o oferă (un loc izolat de pe malurile Dunării — iar apa, fluviul, filmat ostentativ şi din cele mai diverse unghiuri înseamnă, estetic, speranţă) se mişcă şi trăişte în jurul unei tinere (iarăşi această admirabilă
Anda Onesa). Se mişcă repet, şi trăieşte în jurul ei — dar sub teroare! Pentru că războiul este teroare. Pentru că fascismul este beznă. Ea, Anastasia, singura lumină din acest film întunecat şi sumbru, şi tonic, şi mai ales teribil de adevărat, va muri. Va muri oribil. Dar va rămâne chipul ei plin de tăceri, vor rămâne întrebările ei chinuitoare şi veşnic ale noastre: oameni buni, ce faceţi cu sufletul vostru?!
Cât preţ are şi mai ales unde vă poate duce? La ce?...
Echipă de zile mari. Şi nu mă refer aici, neapărat, la interpreţi („neprofesioniştii” sunt, iarăşi, la înălţime — vezi rolul nebunului Vasile, de pildă) cât la imaginea lui
Florin Mihăilescu, la sunetul semnat de
Horea Murgu, la decorurile lui Andrei Both, la costumele
Svetlanei Şchiopu, şi la toţi ceilalţi MARI ANONIMI care compun o echipă. De pildă, cei doi autori ai genericului: aduceţi-vă aminte după ce veţi vedea filmul de negrul acela întunecat şi mut al ecranului pe care se scurg numele creatorilor; de teama, de panica în care tu, spectator, eşti cuprins încă din primele momente ale proiecţiei… până când freamătul valurilor, sau lătrătul îndepărtat al unor câini pregătesc imaginea color, care se naşte, se iscă din cumplitul întuneric al ecranului.
Alexandru Tatos este, în mod cert, unul dintre cei mai interesanţi realizatori de film de la noi. Ştiu perfect că laudele îl deranjează pe acest modest, dar fermecător om al peliculei. Şi tocmai din pricina asta i le transmit, deschis. Împreună cu D.R. Popescu ne-a oferit un film de referinţă. Un film vorbind despre o lume chinuită — pentru că numai chinuită este lumea războiului! (extraordinară „prezenţa” ocupantului, prezenţa terorii; remarcaţi, stimaţi cititori ai acestor rânduri, cât de puţin apar hitieriştii; totuşi ei se simt încontiuu, modificând felul de a fi al oamenilor).
Dar un film tonic, un film−avertisment. Din eroină, din Anastasia, nu ne rămâne moartea — ci speranţa. Speranţa şi credinţa că trebuie să fim oameni, şi nu fiare. Că duioşia Anastasiei nu înseamnă numai candoare, ci şi forţă. Că ne putem împotrivi răului.
Chiar şi sfârşind strânşi de gât şi aruncaţi într-o ladă cu var.
