Dragul nostru D.I.S.

     V-aţi născut în această lună, septembrie, ştiam şi anul, dar l-am uitat. Am o memorie selectivă. Refuză să facă oficii de fişier, de siloz, de repertoar telefonic. Are dreptate. La numărul indicat de data naşterii, dacă v-aş suna, n-ar răspunde nimeni sau ar răspunde (aveţi aşa ceva?) un roboţel răguşit, în primele secunde îţi derutează timpanul, dar cum repetă me­reu aceeaşi frază, până la urmă te dumi­reşti: «aţi format un număr greşit!... un număr greşit... un număr greşit...»
     —Deci, e clar, n-am să vă caut acolo unde mă trimit dictionarele, ci în România literară (joi dimineaţă la prima oră sau şi mai bine miercuri spre seară, când Roger Căm­peanu străluceşte istovit şi fericit ca o mamă care a născut cinci gemeni dolofani, când e gazeta caldă, când te murdăreşti pe degete de cerneala neuscată, când deschizi revista glont la pagina 17: ia să vedem ce mai zice Suchi!) Am să vă caut la Viorica Matei, la «Meridiane» (cu Nestematele ci­nematografice pe unii i-aţi făcut nababi şi pe alţii infractori. Diamantele astea se vând pe sub mână. La negru! Băgaţi de sea­mă! Eu atât vă spun!). Dacă tot Bucureştiul e lichefiat, dacă patrupedele se târăsc bete de caniculă pe lângă ziduri, am să vă caut la ştrand. Dacă-i apă în piscină, dacă tram­bulina nu-i beteagă n-o să vă lase inima să nu faceţi «săritura îngerului» (avem mare nevoie de ceva angelic). Dacă-i iarnă, o să vă caut, bineînţeles, pe pârtie, pe Carp. În orice alt anotimp am să vă caut la «Foişor» la tenis. Mă uitam odată, nu prea demult, prin plasă: îl alergaţi pe un june cu mustaţă cânepie ca pe un hot de cai; Monsieur Cinema se defulează, îmi ziceam, gândin­du-mă cât de galanton trataţi, uneori, filme care mie (poate greşesc) mi se par fără puls. Dumneavoastră le puneţi oglinda la gură şi strigaţi că-i aburită, iar pe deasupra le mai găsiţi una, două, trei, patru idei «absolut originale», idei în faţa cărora cine­matograful planetar ar trebui să rămână cu gura căscată. Dom' profesor! Nu discu­tăm aici «puncte de vedere», deşi tare mi-e scumpă epoca în care George Ivaşcu ne punea la dispoziţie două subsoluri şi dumneavoastră pe-o parte, iar eu — iavaş, iavaş — pe cealaltă, scriam amândoi despre acelaşi film. Richard al II-lea pe stânga, Richard al II-lea pe dreapta. Era cam mi­nunat! Dar ia să nu mă las racolată de nos­talgii. Când vă scriu aceste rânduri nu mă gândesc la originalitatea, discutabilă sau nu, a cutărui cineast. Aici e vorba de origi­nalitatea criticului, iar, daţi-mi voie să inversez rolurile, căci, aici, eu o să vin şi o să spun că prezenta lui D.I.S. este pentru cinematogralul planetar, într-adevăr, o idee, «absolut originală». Autorul şi-a eclipsat opera. Cititorul se repede la cronicile sale înghiţindu-le pe nemestecate sau ronţăin­du-le sintagmă cu sintagmă (după tempe­rament) nu pentru că-i obsedat să afle de ce nu răspunde Tridentul. Suchianu e citit pentru Suchianu. Cititorii (şi mai ales cineaştii) vă mulţumesc — sunt sigură — pentru judecăţile de valoare. Dar ei — mai ales primii — caută în scrisul dumnea­voastră nu numai o cronică, ci un anume stil, un anume foc bengal. Caută erupţia de inteligenţă, acrobaţia asociaţiei, surpriza digresiunii, priveliştea unei culturi latifun­diare, amabilitatea marilor seniori, lipsa lor de crispare şi de ifose. Îl caută pe D.I.S. Sunteti incomparabil, sunteţi inegalabil, sun­teţi samaritean, duelist, suporter, giuvaergiu, perpetuum mobile, scafandru în ocea­nul de celuloid, cosmonautul Buftei, desco­peritor sau inventator de unicate (dacă după tot ce-aţi scris, despre «Singurătatea florilor» Mihai Constantinescu n-o să vă sculpteze statuia din vârful Negoiul, atunci steaua recunoştinţei s-a carbonizat).
     Unicatul pe care îI invocaţi atât de des, nu stă zic eu, în acele flori solitare, ci deasupra «Spicului», cu faţa la Cişmigiu, în imediata vecinătate a Bulevardului filmu­lui. Aşa se şi cuvine. De vreme ce sunteţi pontifex maximus e normal ca mirenii să se foiască la picioarele edificiului fumuriu care a intrat în istoria Bucureştiului sub porecla «aici locuieşte Suchianu».
     Dar de ce repet toate aceste adevăruri ştiute? A, da! Ca să ajung la cel mai cu­noscut, la cel mai firesc dintre toate: pro­fesore, dottore, vă iubim. E la mijloc ceva iremediabil.