Când scriitorii îşi încredinţează opere importante cinematografului — şi o fac în cunoştinţă de cauză pentru cauza filmului apar valori ce impun prin substanţialitatea ideilor, cu respect prelucrate şi aprofundate
D.R. Popescu,
Titus Popovici,
Eugen Barbu,
Augustin Buzura,
Paul Everac,
Dinu Săraru — sunt câteva condeie de greutate ce dau filmului românesc în ultimii ani o mare pondere artistică.
„Clipa”, ecranizată, deschisese incitant „dosarul” literar Dinu Săraru. O lectură fidelă — poate prea fidelă, nelăsând multă mişcare cineastului. Regizorului
Gheorghe Vitanidis. Dar important era, pentru început, ce se păstra din generoasa pledoarie a cărţii şi apoi formula prin care palpitau — în imagine — ideile. Retrăiau, prin interpretare, destinele. Fără a fi mai puţin preocupată de substanța romanului
Dragostea şi Revoluţia (în aceeaşi regie) îşi articulează şi un limbaj propriu, procedee specifice: retrospecţii, ilustrări de monologuri interioare, antiteze-şoc între ce se susţine la un moment dat (într-o scrisoare delatoare) şi cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile; sugerări de stări, exprimate nu atât prin cuvinte cât prin tăceri, ambianţe, completând sugestia, în decor, lumină, culoare, muzică. Ceea ce investeşte filmul şi cu o dimensiune lirică — chiar dacă ea nu face în cele din urma decât să ilustreze tot o idee; şi anume, contrastul dintre uscăciunea unor dogme, teorii vidate de viaţă şi vidând viaţa şi zbaterea dramatică, zvâcnetul — poate ultim — al unor sentimente „canonizate de principii” — cum spune eroina filmului, arhitecta Terenţia Rudeanu. E cazul lui Albu (mai toate personajele în dezbatere ilustrează „cazuri” complicate), om cu inflexibile principii, care iubeşte în felul lui, fără să-şi asume răspunderea sentimentetor pentru Terenţia Rudeanu — „dosar” încă neelucidat pentru el. De aceea nu riscă să-şi încarce cu un eventual mariaj, biografia lui clară. Prea clară să nu fie întrucâtva dramatica. „Tu eşti fericită” — îi spune el, femeii. „Ai amintiri. Biografia mea nu cunoaşte decât un singur cuvânt: Alba. Orfelinatul Alba — judeţul Alba, părinţii Alba, rudele Alba, şcoala Alba...”. Terenţia, în schimb, a suferit din plin drama unei anume perioade istorice cu dureroase tumulturi. Surâsul fetei e trist şi înţelegător, chiar şi cu posibila eroare... „Pentru că şi eroarea face parte din revoluţie, nu?” Gata să înţeleagă, până la un punct, chiar laşitatea bărbatului iubit. Dar punctul, finalul — simte femeia — se apropie. Și sentimentele se usucă, sufocate de prejudecată. Laşitate. Frică. Frica de o mezalianţa socială.
Filmul se deschide sub semnul acestui inexorabil: plimbarea cuplului prin parcul majestuos, pietre funerare şi statul evocând glorii în paragină, toamna ce-şi întinde lumina severă peste marmura mausoleului şi — ca un ecou îndepărtat al veacurilor — un murmur de sunete stranii şi un coral-recviem al unor trufii apuse, sentimente vane, perisabile. Strălucită explorare a peisajului filmat de
Nicu Stan din unghiuri speciale: siluetele profilate pe zidul imens, alb, copleşitor ca istoria. Într-o lumină crudă, stânjenitoare, asemenea explicaţiei ce se tot amână, cu încă un ceas, încă o îmbrăţişare, dar e inevitabilă, pluteşte în aer, şi strecoară în jur tristeţe, resemnare, frig.
Terenţia
Valeriei Seciu are o aura de suferinţa eleganta ce macerează o fiinţă solară, încă vitală, în ciuda a tot ce a suferit şi suferă. Ironia ei faţă de Albu e mai mult resemnată, discretă, decât agresivă; inteligenţa femeii rămâne calmă, vie, nerigidă, chiar când constată adevăruri dure, fundamentale. O eroină căreia talentul, personalitatea actriţei îi sugerează sensuri umane profunde, dureri trecute şi prezente ce o încarcă de un anume mister.
Mircea Albulescu calculează cu profesionalitate fiecare gest retraccții al lui Albu, fiecare stânjeneală, spaimă de propriile-i sentimente evitând să lase să se întrevadă din când în când şi patima ce-I ţine lângă Terenția. Cenzurându-şi prea sever personajul, ei îl videază de drama: nu mai întrezăreşti un chinuit ce-şi reprima iubirea în numele unor prejudecăţi, ci un ins lipsit de vibraţie aşa încât nu mai înţelegi cum s-a putut opri la el o femeie atât de sensibilă, tandră, subtilă. Sau poate că tocmai asta e drama ei?
Capitol esenţial al destinul revoluţiei şi al unor revoluţionari de ieri şi de azi structurează şi materia dramatică a filmului. Ca şi în
Clipa domină chipul activistului integru şi înţelept, Dumitru Dumitru care ştie că revoluția e un proces viu, dinamic, punând în fiecare clipă comunistului noi probleme, complicate, de rezolvat, uneori dramatice opţiuni: ea nu e ceva rigid, îngheţat în formule şi dogme, dăunătoare prin ignorarea realităţii complexe.
Receptivitatea, umanismul lui Dumitru Dumitru sunt astfel factori de progres social şi nu filantropie — cum crede Albu. Atent la fiecare etapă a revoluţiei, în strânsă legătură cu o nouă cerinţă a vieţii, dotat cu un „bun simt ţărănesc”, cum îl ironizează citadinul, activistului de bună-credinţă ştie că socialismul se clădeşte cu oameni şi pentru oameni. De aceea interesul lui înseamnă înţelegerea esenţei, a sensului revoluţiei. Fără oameni, principiile nu îşi au nici o justificare. „Se usucă şi mor” — constată Dumitru Dumitru într-o interesantă discuţie cu Terenţia. „Dar până mor usucă ele viaţa” — conclude dramatic femeia care mai demult a suferit efectele dezastruoase ale unor înţepenite prejudecăţi. În acest sens, cuvintele activistului, cuvinte care sună şocant pentru urechile preacuvioşilor dogmatici, temători de adevărul vieţii, se justifică în final: „A fi comunist e o dramă. O dramă a opţiunii, a lucidităţii, asumării răspunderii, a conştiinţei că pentru prezent şi pentru viitor vei fi judecat de istorie.” O istorie care cu noi se scrie astăzi şi aici, cu succesele şi erorile noastre, cu dramele şi „donările de sânge” (cum afirmă inginerul Barbu), cu luciditate şi cu înţelegerea fenomenelor complexe, înfruntănd închistările dogmatice care frânează progresul. Dezvoltarea creatoare a personalităţii umane.
Generoase, vitale adevăruri rostite cu căldură şi înţelepciune, cu durere şi înţelegere, cu forţa şi sensibilitate de marele actor care e
Gheorghe Cozorici. Rol greu, rol asumat cu talent şi inteligenţă de interpretul ajuns la deplină maturitate a profesiei sale. Portretul lui Dumitru Dumitru intră la loc de cinste în galeria de aur a personajelor cinematografice.
Amestecând cu subtilitate culorile, sinceritatea şi demagogia, intransigenţă şi laşitatea, obtuzitatea şi viclenia, spaima şi cabotinismul, actorul inimitabil care este George Constantin scoate din perfidul Păianu, toate sevele şi miasmele, creând un tip antologic. Credibil. Complex fără ostentaţie.
Aşa cum — numai dintr-o singură frază „nici ei nu greşesc, nici noi nu pierim”, rostită implacabil ca destinul, aşa cum numai
Olga Tudorache ştie să rostească, se proiectează pe fundalul înflăcărat al unei nopți dramatice, bătrân mătușă a Terenției.
Rol ingrat, între abjecției și sinceră dramă, a femeii „ce n-are bărbat de lăsat”, după ce l-a împroșcat cu tot noroiul. Carmina
Rodicăi Tapălagă, în ciuda unor excese de culoare, clocotește de temperament și dorită stridență. Îngrozește. Creează jena, penibilul care justifică hotărârea bărbatului de a o părăsii. Inginerul decis să-și împlinească, cu orice risc, hotărârea, pentru că altfel ar însemna să mintă în continuare, să se înrăiască, să se dezumanizeze alături de o fiinţă ce şi-a pierdut trăsăturile omeneşti interioare — găseşte în lon Dichiseanu toată neclintirea personajului. Dar obrazul lui de stâncă reflectă poate prea discret ecoul loviturilor primite, chinuitoarele stări prin care trece un om surprins, derutat, îndurerat, indignat ori dezamăgit de neînţelegerea unora care-I judecă.
Schiţat din câteva linii definitorii pentru ce este şi ce râvneşte să ajungă — corectitudine formală, birocratică, servilă, un fel de Albu la început de carieră — portretul realizat de
Dan Condurache îți dă senzaţia unei rigidități, răceli. Ca şi tabloul pădurii înzăpezite cu cărarea ei sinuoasă — fundal al şedinţei în care se citeşte scrisoarea mincinoasă ce ar putea hotărî soarta inginerului Barbu. Alături de Dumitru Dumitru, indignat de „drojdia mizeriei” care e această delaţiune ordinară, se situează şi un alt activist (Nicolae Dinică), om de atitudine, hotărât să nu lase ca abjecţia şi răzbunarea, delaţiunea şi birocratismul să distrugă destine, să îndepărteze de revoluţie oameni cinstiţi, utili.
Cu energia celui ce-şi apără dreptul la opinie şi la o decizie bine cumpănită, inginerul va merge mai departe. „Si dacă vei pierde?” îl întreabă cineva. „Voi pierde o bătălie, nu şi sensul vieţii”.
Bogăţia ideilor politice şi filozofice te absoarbe într-atât, încât e greu să mai urmăreşti reuşita unor componente ale sintezei cinematografice. Muzica lui
George Grigoriu încălzeşte discret, ca soarele iarna, cu sonorităti intime de pian, crepusculul unor sentimente. Decorurile arhitectei
Magdalena Mărăşescu subliniază şi ele atmosfera de răceala ori tensiunea dezbaterilor: biroul oficial unde se discută cazul inginerului, casa de oaspeți impozantă, cu masa ei uriaşă la care trei oameni se străduie să se apropie, să se înțeleagă: terasa pe care Albu şi Terenţia încearcă şi ei — zadarnic — să-şi regăsească suflul pierdut al iubirii. Costumele Cristinei Păunescu discret elegante, moderne fără ostentaţie, ale arhitectei Terenţia. De-altfel întreagă scenografie sugerează inteligent caractere, biografii, stări de spirit.
Un important film politic, important ca dezbatere, important şi ca modalitate cinematografică de a o susține.