Vorbirea noastră cea din toate filmele
Din când în când, parcă tocmai pentru a se răzbuna pe cei care tună și fulgeră împotriva vorbebelor de pe ecran (ba că-s prea multe, ba că-s prea puține, ba că nu-s ce trebuie), din când în când, spun, ele filmele, ne trezesc pur și simplu dragostea de cuvânt; nu de cel cu rotunjimi și încărcătură specială, nici de cel cu sonorități și parfum aparte, pe care îl ridică în slăvi poeții și lingviștii, ci de cel de toată ziua, modest, unealtă supusă în preajma căreia ne regăsim noi, oamenii, cu toate câte ne sunt date, bune și rele.
Un astfel de sentiment I-am trăit în fața filmului lui
lon Popescu Gopo,
Comedie fantastică care, printre altele, ne avertizează: s-ar putea ca, într-o bună zi, într-o zi a robotizării omului, unul din privilegiile ce se vor fi topit în neant să fie și cel al nesfârșitei bogății verbale. Nu se va mai ști ce înseamnă o mare înspumată, un cer senin, clar, cum nu se va mai cunoaște nici prețul unor cuvinte care, chiar dacă nu fac parte din fondul principal, noi ținem la ele, pentru că avem nevoie de ele, fie că se cheamă banal sfoară, cuie, șuruburi sau tinichele.
Una din sursele de haz și de tandrețe ale filmului lui Gopo este și plimbarea extraterestrului său (
Dem Rădulescu) într-un univers verbal ce contrastează izbitor cu puținătatea și uscăciunea lexicului bietului robot.
Leit-motivul său «Racheta putea să zboare?», rostit alb, imperturbabil, este o replică săracă ce se opune, umilă, cascadelor de cuvinte ale pământenilor întâlniți. Localnicii, deranjați de la televizor și de la un pahar cu bere, opun înțepenitei întrebări «Racheta putea să zboare?» nepieritoarele expresii autohtone: să fim serioși, aiurea, fugi domnule de-aici!
Reveriilor domnișoarei romanțioase, gata să povestească ore în șir, să compună și să recompună portretul «extraordinar» (un extraordinar spus de
Vasilica Tastaman!) al profesorului făcător de minuni li se răspunde tot atât de nemilos: «racheta putea să zboare?», propozițiune indubitabil comică pentru noi, dacă ar fi și numai în virtutea sugestiei pe care ne-o trezește incapacitatea roboților de a exprima același lucru în mai multe feluri. În fața informărilor pretențioase despre combustibilul rachetei, copilul interogat găsește de cuviință să-I înștiințeze pe străin de existența unor vechi ustensile din ograda omenească: șuruburi, cuie. Singurul cuvânt care stârnește interesul vizitatorului este însă, în mod paradoxal, unul din afara, ca să zicem așa, a sferei sale de preocupări: extraterestrul este fascinat de sunetele
v-a-c-a-n-ț-a, prezența celor trei vocale a cuvântului permițându-i și o citire de-a-ndăratelea, mai apropiată de jocurile sale cibernetice. De altfel, acesta este și singurul cuvânt pe care-I ia cu el, în lumea lui.
Contrapunctând cu abilitate dialogul colorat, savuros, când mai poetic, când mai încins, al pământeanului, cu verbul mărunțel și anemic al celui căzut de cine știe unde, Gopo ne-a adus aminte un adevăr: cele mai frumoase cuvinte ale limbii noastre nu sunt neapărat cele în care întâmplarea a picurat sunete mai dulci, cele care, precum credea Jules Michelet, bunăoară, conțin în ele, într-o anumită combinație, consoana «r» (freamăt, codru, dor, murmur, etc.); cuvintele cele mai frumoase rămân cele credincioase, cele care nu ne părăsesc chiar când noi le alungăm.
