Primul cadru promitea o peliculă underground ― (anti)eroina apărând dintr-o gură de metrou (de altfel unicul spațiu care o predispune la o cvasi-introspecție-laitmotiv!).
Ceea ce urmează însă oscilează între simularea stângace a ciné-vérité-ului și respectarea unui decupaj „beton” de tipul melodramei „clasice” — sedusă și abandonată dar cu o puzderie de „conotații la zi”. Această „nehotărâre stilistică” anuIează efortul de veridicitate documentaristică (ambiție declarată!), oricum împins până dincolo de Iimita naturalistă a trivialității inutile (culminația: concursul de picolițe, grosolan „regizat”).
Lipsa de orizont, opacitatea intelectuală și atracția sexuală — teme oricând de actualitate și interes — sunt compromise printr-o suprasolicitare enunțiativă (vezi ambianța căminului de nefamiliste care nu au decât o unică preocupare, atât în „discuții”, cât și în „acțiuni”, dar și „tensiunea lacrimogenă” din căminul personal al amantei „din vocație”).
Proba improvizației în unele cazuri reușește (amuzamentul fetelor la vestiar sau rumoarea la plata salariului), în altele eșuează (refuzul bâiguit al protagonistei de a mai „coopera” cu pretendenții sau „patetica” motivație a celui mai excentric dintre ei). Nici filmarea „pe viu” nu dă rezultatele scontate (vezi planui doi al figurației amorfe la dialogul cu vânzătorul de varză, și el potențial ginere cu perspectiva întoarcerii „la origini”).
Tentația solourilor revuistice (flagrante în cazul polițistului la târguieli sau al nașei la nuntă) e încurajată în primul rând prin replicile-clișeu cu vagi intenții parodice, sesizabile și la nivelul acompaniamentului muzical, fixat într-un obscur „contrapunct mozartian” (?!)
Mania comerțului mic gros cu marfă de import, dar — de ce nu — și „carne vie” autohtonă (un suspans pare-se neintenționat — îl oferă proaspătul și grăbitul emigrant în Australia, dubios în generozitatea sa „dezinteresată”) e înfățisată în n ipostaze dintr-o superficială pornire de a acoperi „toate problemele momentului — vara '92”. Inclusiv inapetența politică a unei anume categorii sau gustul pentru scandal chiar și în prag de biserică, ostentativ panoramată în centrul ruinelor „centrului civic”. În mijloc de maidan, un gunoi uman printre atâtea dejecții menajere și de bișniță prosperă — astfel e înfățisat (și de la început „taxat”!) eroul negativ care poluează atenția întregii suflări feminine a poveștii, nu se știe cât de moralizatoare. O poveste care își anunța deznodământul din prima secvență în care eroina își intersectează calea cu puștiul libidinos. Un prieten convertit în agresor care poate că, indirect, o va ajuta să-și răspundă la întrebarea retorică pe care și-o adresase ei însăși, la un moment dat, pe parcursui desfășurării „Sunt o curvă?”
Acest film a mizat mult pe implementarea în succesiunea de situații, mai mult sau mai puțin verosimile, a unui frison de senzualitate, atracția sexuală reală sau cea dirijată, cointeresată, soldându-se cu câteva scene de amor. Vulgar, dar și pur.
Tocmai în capacitatea de a realiza acest gen de scene în fața aparatului de filmat își găsește măsura — în cazul acestui film — performanța actoricească: virilitatea evazivă a afaceristului fără scrupule interpretat de Mihai Bica; dezabuzarea prietenei întreprinzătoare caricaturizată cu voluptate de Magda Catone; iluminarea de pe chipul altfel apatic al personajului interpretat dezinvolt de către debutanta Liliana Pană.
Dacă dorința de defulare (după ani de refulare cinematografică!) s-ar fi concentrat în această zonă (ce merită speculată cu finețe și subtilitate) poate că filmul ar fi reușit să depășească stadiul verismului de prost gust în care se complac deopotrivă cineaștii și personajele lor atunci când ignoră sau confundă jocul secund al semnificațiilor actului artistic cu... simpla strivire în prim plan a unui gândac!
