Prima ediție a ”Istoriei filmului românesc” de
Călin Căliman apărea la pragul dintre milenii (2000) la Fundația Culturală Română condusă de regretatul Augustin Buzura, în seria editorială consacrată artelor. Alături de istoriile dedicate teatrului (autoare Ileana Berlogea) sau literaturii (autor Dumitru Micu), cartea lui Călin Căliman așeza cinematografia română într-o desfășurare organică, căpătând în propunerea sa forma unui corp artistic viu, marcat de izbânzi și eșecuri dar cu aspirații notabile în direcția afirmării naționale și internaționale. Ca urmare, după ce a doua ediție apărea în 2010 la editura
Contemporanul - Ideea europeană ne aflăm astăzi, sub aceeași egidă editorială, la una și mai cuprinzătoare, aducând „la zi” istoria filmului românesc. Perioada dintre 1897 (anul în care Paul Menu capta pe peliculă primele „vederi românești”) și 2017
(când „Noul Cinema a dobândit un statut primordial în producția curentă”) este analizată de harnicul critic și istoric de film (ce a marcat cu prodigioasa sa activitate cronicărească jumătate din nobila vârstă cuprinsă în cele douăsprezece decenii cinematografice) cu patosul cercetătorului dar și cu harul scriitoricesc al celui ce și-a propus să scrie „povestea cinematografiei naționale” de la origini până în prezent. Performanța este cu atât mai mare cu cât avem de-a face nu cu un prezent relativ, marcând în mare segmentul temporal în cauză ci cu unul absolut, determinat de chiar respirația clipei trimiterii manuscrisului la tipar. Sunt rare cazurile în care istoricul își asumă o atare sarcină dificilă. În cazul filmului, de exemplu, chiar dacă e vorba de „zilele noastre” precum ne asigură René Prédal (
Histoire du cinéma français des origines à nos jours – nouveau monde editions, apărută la Paris în 2013) examinarea operelor cinematografice se oprește în 2008, lăsând un lustru de așteptare creațiilor realizate între timp). Și mai recenta
Historia del cine español, scrisă de un pluton redutabil de critici iberici (Román Gubern, José Enrique Monterde, Julio Perez Perucha, Esteve Riambau y Casimiro Torreiro - editată în 2015 la Ediciones Cátedra) merge până în 2009.
Ca urmare suntem – grație lui Călin Căliman – posesorii unei viziuni integratoare a filmului românesc ce ne oferă sentimentul că avem în sfârșit de-a face „cu o producție curentă (...) destul de stabilă, cu un număr constant și valid de premiere anual, dar totul este în mișcare, nimic nu stagnează, de la o zi la alta se poate întâmpla orice, viața ne rezervă mereu surprize, deci incursiunea noastră în trecutul, prezentul și viitorul cinematografiei naționale nu poate fi decât o secțiune în mers a unui proces continuu” (pag. 730). La o astfel de strategie auctorială se referea observația legată de „corpul artistic viu” pe care-l investighează criticul nostru, care prin prestația sa de anvergură ne-a amintit gândurile lui Albert Thibaudet din prefața la
Histoire de la littérature française de 1789 à nos jours. Amintind celebra frază a înaintașului său Sainte-Beuve („le critique n'est qu'un homme qui sait lire,et qui apprend à lire aux autres”) el mergea mai departe, arătând că în afara dragostei față de literatură (în cazul dat) „nu există critică și nici istorie literară vie”, adevăr ce se aplică desigur și altor arte, inclusiv cinemaului - căruia îi consacră rânduri oarecum mefiente în finalul marii sale cărți. „Nommer un film dans une histoire de la littérature est encore impossible et même contradictoire” – iată o frază din 1936 a lui Thibaudet pe care filmul s-a străduit s-o infirme. Cert e că, în cazul filmului românesc, avem strălucite exemple pe care Călin Căliman le pune-n valoare, fie că e vorba de
O noapte furtunoasă (r. Jean Georgescu),
La moara cu noroc (r. Victor Iliu),
Pădurea spânzuraților (r. Liviu Ciulei),
Bietul Ioanide (r. Dan Pița) sau de adaptări cinematografice ale unor cineaști tineri precum Șerban Marinescu, autor – între altele – al ecranizării
Moara lui Călifar unde «în desfășurarea narațiunii devine operant fiecare detaliu de atmosferă, la această rigoare expresivă contribuind, deopotrivă, compozițiile actoricești, cadrul scenografic și imagistic, muzica (foarte funcțională, datorată lui Dorin Liviu Zahria), viziunea regizorală fiind foarte atentă la efectul de ansamblu al permanentelor „osmoze” între „compartimentele” faptului de artă”».
Am ales acest exemplu pentru a sublinia specificul operei cinematografice, urmărit întotdeauna de autor ca atribut esențial al artei a șaptea. Astfel, în cazul unui alt film (întâmplător, al aceluiași cineast,
Domnișoara Aurica) contribuția directorului de fotografie Vlad Păunescu este eminentă «datorită măiestriei și harului, cu totul speciale, cu care luminează, decupează și „se mișcă” autorul, (...) modul în careși-a conceput „pasta grea” de griuri reci și apăsătoare, conturând o lume crepusculară: desenul portretelor în lumini, când grotesc-expresionistă, când suav și bacovian simbolistă; valoarea obiectelor în compoziția fiecărui cadru, decupând „oglindă în oglindă”, realitate și simbol în același plan; planul larg, nervos, haotic al unui colț de cartier bucureștean, cu o lume mimând jalnic un Paris iluzoriu, în luminile licărinde ale cinematografului cu drame pasionale care „trec strada” la braț cu Domnișoara Aurica, devenind, treptat, realitate crudă, într-un grafism sec și monocrom, în care culoarea e alungită spre a face loc pustiului și lipsei de orizont; apoi mișcarea din secvența nunții, o mișcare fără contururi precise – inconștientă în haos – sugerată printr-o rotire a aparatului, suspendat parcă în aer, martor uluit al unei degradări treptate; toate acestea și multe altele au fost gândite și realizate impecabil» (pag. 395).
Am ales această frază imensă, aidoma unui plan-secvență, pentru că exprimă foarte exact sensul demersului întreprins în acestă istorie a filmului românesc, unde avem de-a face nu doar cu extinderea cronologică a celei de-a șaptea arte într-un perimetru istorico-geografic anumit ci și cu analiza superioară a unui atare fenomen în care discursul istoriografic intersectează estetica și teoria filmului într-o stilistică ductilă și neostentativă.
Cele aproape opt sute de pagini ale cărții lui Călin Căliman reprezintă încununarea unui ambițios proiect cultural, întemeiat pe autoritare surse documentare (citate cu onestitate în
Argument) dar , mai ales pe contribuțiile personale: articole, cronici, fișe ale premierelor cinematografice, note de curs universitar din perioada prestațiilor academice ale autorului, ce merită din plin desemnarea ca Doctor Honoris Causa al uneia dintre universitățile ce au beneficiat de știința sa, împărtășită generațiilor de noi cineaști.
Ediția de față are un final deschis, impus de „continua metamorfozare” a filmului nostru și sperăm și noi, alături de autor, într-o viitoare continuare a acestei afectuoase
Istorii a filmului românesc născută parcă din ideea generoasă a lui Albert Thibaudet ce considera că „un discurs despre istoria literară va menține această instituție, îi va asigura perpetuitatea, îi va restaura autoritatea, îi va denunța ereziile și-i va forma pe temeiul a ceea ce-i mai bun din trecut, noile generații...”
Același lucru se întâmplă și cu istoria celei mai tinere dintre arte, iar Călin Căliman ne-o dovedește cu prisosință prin monumentala sa creație.