O fantezie de adolescent m-a aruncat peste corzi într-un ring de box, cu convingeri şi teorii cu tot. «Nobila artă», scrima cu mănuşi, arabescul uper-cut-ului, gentleman Jim şi celelalte. Am încasat bătăi nemiloase vreo sută de săptămâni. Sătul, pe la 18 ani, m-am strămutat într-un teatru. Nu prea existau teorii, dar nici lovituri nu avea nimeni pretenţia să dea. O vreme mai târziu, pe când fascinaţia miresmelor de acetonă ale benzilor de celuloid perforat devenise irezistibilă, ca o beţie dulce, mă nutream iar cu teorii şi convingeri, caligrafiind, cu migală şi savoare, arabescuri cinematografice mintale, scrime estetice dreptunghiulare, învăluind prezumtive miniaturi de idei, în mirifice jocuri de artificii de luat vederile şi altora. Nu mă mai bătea nimeni, dar într-o bună dimineaţă am avut revelaţia trecutelor experienţe pugilistice: în timp ce eu dirijam cu calofilie lovituri de stânga, ceilalţi ţinteau direct Vârful bărbiei sau plexul solar. Obstinaţia voinţei lor era spectacol. Când nimereau, spectacolul avea grandoare. Astfel, pe melancolice prăbuşiri, mi-am consolidat în contraforti o convingere lungă: drumul cel mai scurt între două idei este lovitura directă. Şi o cucerire grea: disciplina întrebărilor simple «de ce?» şi a răspunsului atât de complicat al logicii naturii umane. («Ce cucerire mai e asta?» avea să-mi reproşeze cineva, nu spun cine. «Una dintre cele mai importante cuceriri ale omului», am răspuns eu, şi dialogul a devend absurd. «Pot să-ţi alcătuiesc o listă de filme lipsite de orice logică la care criticii nu şi-au bătut capul». «Se poate, ţine de logica lor», am continuat eu).
A urmat ceea ce am definit, odată, a fi sau a nu fi «jocul dragostei şi al întămplării». Atunci, cineva, nu spun cine, s-a constituit parte lezată, neînţelegând că referinţa era la ursita personală. Adică era vorba de jocul magic obsesiilor cu ofertele, conjuncturile, relaţiile, şansele, din natură şi societate. Îmi spuneam uneori, orice gest poate fi influenţat, modificat, determinat. Dar nu e adevărat decât în cazul celor înzestraţi cu vocatia acestui gen de energii, caz care nu este al meu.
Fllmele mele? Multe? Multum?
Întotdeauna am avut senzatia suspectă şi secretă că au fost clasate înainte de a fi fost văzute de două ori. Aş avea cochetăria să mă aşez cu câte unul, la câte zece ani, în faţa oglinzii şi să ne studiem ridurile şi oboselile. Dar viaţa e scurtă. Filmele sunt lungi. Adică fiecare înseamnă un an-doi, dacă nu mai mult, din existenţa unui om ca mine.
Aici, lungă pauză...
Şi o finală mărturisire a unui constructor al cinematografiei noi, socialiste.
Până azi, fără îndoială, s-au obţinut succese însemnate. An de an s-au realizat tot mai multe filme, între care numeroase reale valori culturale. Dar nu ne putem declara mulţumiţi. Pentru că cinematografia noastră, în curs de dezvoltare, se află încă într-o fază artizanală.
Sunt încă mulţi care declară că regie cinematografică poate să practice oricine, cei mai sofisţicaţi adăugând, concesiv, dacă acel oarecine are talent. Nu pare să aibă importantă ce fel de talent, cât de cultivat este posesorul acelui talent, câtă carte de regie ştie, dacă a urmat şi a înţeles cursul de istoria teorillor cinematografice etc. Ca să râdem, cam aşa adică: în filme se poartă haine. Dacă croitorul este talentat, de ce n-ar face şi regie? Unii cred că şi scenarii poate scrie oricine. Alţii, sau aceeaşi, cred că oricine poate fi producător... şi dacă aceştia sunt oricine, ce importanţă mai are cine e recuziter, machior, monteur etc.?
De ce? De ce o fac?
Ştiu de ce, dar nu vreau s-o spun.
Însă atâta vreme cât va dăinui mentalitatea, sinceră sau conştient falsă, că regizorul, scenaristul, actorul, operatorul, scenograful, monteurul, machiorul, dar şi criticul, dar şi producătorul sunt persoane, eventual dotate cu un talent, dar fără înaltă calificare specific profesională, cinematografia noastră va aspira în van la tot ce aspiră, la o nouă calitate, la şcoală naţională, la filme mari, evenimente artistice universale...
Nimeni nu mă va putea convinge de contrariul.
