Am întâlnit un bătrân pe stradă îmbrăcat într-o haină uluitor de expresivă, un fel de colaj de fustă cu blană, cu nasturi mulți, așezați inutil, o pălărie bizară, dar bine gândită pentru a-l proteja de frig, totul de o eleganță jalnică. L-am urmărit străzi întregi, ca să văd unde merge. În sacoșă avea sufertașe cu care aducea mâncare de la «Gospodina». Haina lui plină de pete îmi părea acum explicabilă. Începusem să-I cunosc, un bătrân singur care își ducea viața cu el și pe care spectacolul străzii nu-l impresiona cu nimic. Atunci când am citit scenariul la
Felix și Otilia m-am gândit la el. Dacă l-aș fi găsit, l-aș fi propus lui
Mihu pentru rolul lui Costache.
Pentru meseria mea, cred că important e să cunoști oameni de toate categoriile. Mi-aș dori să ajung să fiu un bun psiholog. Toată povestea cu bătrânul de pe stradă înseamnă pentru mine documentare. Rolul în film (Costache) l-a jucat un om de aceeași categorie cu personajul de pe stradă, pe care l-am îmbrăcat tot pe sistem de colaj.
Mai toate costumele din
Felix și Otilia au fost confecționate, dacă vreți «colate» din draperii, perdele, fețe de masă, așternuturi a căror broderie și finețe a culorii nu o mai găsești azi. De aceea mă surprinde când se reproșează acestor costume că nu au fost patinate; lupta noastră a fost, dimpotrivă, să le dăm o uzură maximă... Sarcina celui care creează costumele personajelor pentru ecranizarea unei cunoscute lucrări de literatură e dintre cele mai ingrate, pentru că literatura lasă (din fericire) fiecăruia posibilitatea de a-și imagina personajele.
În cazul lui
Felix și Otilia, împreună cu regizorul și actorii, ar trebui poate să mă simt vinovată că nu am satisfăcut imaginația fiecăruia, dar nu o fac, deoarece sunt fericită că cei mai mulți s-au declarat mulțumiți.
Eu cred că respectarea scolastică a documentării este o greșeală.
Pictorii de costume nu trebuie să uite în general un lucru foarte important, și anume că moda s-a schimbat și s-au schimbat și oamenii. Astăzi cel puțin, fizic, oamenii, actorii, interpreții nu mai corespund acelor epoci. Dacă actorii s-ar îmbrăca în costume, așa zis «autentice», ar fi ridicoli! Fantastica putere a scenografului este de a-I convinge pe om că povestea pe care el o «consumă» alături de actor e adevărată. Nimic din punct de vedere vizual nu are voie să-l supere. Cel mai important pentru noi e ca el, spectator, să fie mulțumit, și nu ochiul supracunoscător, în numele unei «autenticități» supărătoare.
Autenticul adevărat înseamnă o anume independență de adevărul pur geografic sau temporal; el presupune condiția în care povestirea ne este valabilă și nouă, celor din secolul XX. «Epoca» ne-o recreăm astăzi. Fellini vă place? De ce? El «respectă» timpul? El respectă «plastica» vremii apuse?
În legătură cu
polemica platou-decor natural,
Radu Boruzescu, de exemplu, are acel simț de invidiat de a depista locurile de filmare cu maximă precizie. Amenajarea, a doua fază a procesului în care se recreează cadrul perfectat pentru filmare, are rolul de a face din locul descoperit, până la urmă, o creație scenografică cel puțin la fel de importantă ca și construirea unui decor pe platou.
Fellini folosește mult platoul pentru construcția decorului, dar el își pregătește un film în doi ani!
Platoul, până în momentul în care nu se va rezolva complet la Buftea problema meseriașilor (mă refer la numărul lor), a timpului de pregătire, al banilor ce se pot cheltui pentru scenografie, rămâne pentru noi un vis mai greu realizabil.