Există, în afara normelor estetice, o deontologie a literatului, a omului lui de artă? Un îndreptar menit să reglementeze comportarea unui scriitor faţă de alt scriitor, a unui artist față de alt artist, față de opera lui? Filmul
Dincolo de barieră m-a silit să constat, cu părere de rău, că o asemenea reglementare nu există: scriitorii se pot citi, glosa şi interpreta între ei, după bunul lor plac, se pot răstălmăci sau înțelege anapoda, în numele sfânt al libertății personale de citire şi scriere. Şi-aşa — mai ales în „țara nimănui" ce desparte, sau apropie, filmul de literatură — apare şi se întețeşte contrabanda culturală.
În criză, poate, de teme proprii, scriitorul
Francisc Munteanu, trecut în cinematografie la profesionism, s-a gândit că
Domnişoara Nastasia, comedia tragică a scriitorului G. M. Zamfirescu, ar putea constitui un bun subiect de film. Admirabilă intuiţie! Piesa aceasta se numără printre capodoperele dramaturgiei noastre, iar Nastasia rămâne una din cele mai fascinante şi mai reprezentative eroine din întreaga literatură română. Mai mult, atât piesa, cât şi personajul ei principal, vibrează în acorduri de rezonanță universală. (Tennessee Williams a scris „domnişoara Nastasia" a americanilor —
Un tramvai numit dorinţă — la douăzeci de ani după dramaturgul nostrum)
Ce-a făcut Francisc Munteanu, norocosul regizor? A citit (sau recitit, e greu de precizat) piesa lui Gemi şi a avut o revelaţie fulminantă : nu Nastasia şi drama ei sunt interesante, ci “eroul filmului meu devine Vulpaşin... Am ieşit din casa Nastasiei și am descoperit drame mai mari, mai autentice. Astfel, deși ar putea trece dincolo de barieră, Vulpaşin nu o face, din dragoste pentru Nastasia. El este un om cu forţă interioară, generos şi uman, supus unei dureroase ratări. Mi se pare un veritabil erou de film." Ca şi cum, mutatis mutandis, sir Laurence Olivier ne-ar declara: „Am ieşit din cămăruţa nebuniei lui Hamlet şi am descoperit drame mai rnari, mai autentice. Astfel, deşi ar putea să se ducă la mânăstire, Ofelia nu o face, din dragoste pentru Hamlet etc. Ofelia mi se pare o veritabilă eroină de film." De ice nu? Şi Desdemona e o veritabilă eroină de film, şi Lady Anne, dar nimănui (nici lui Olivier, nici lui Bondarciuk) nu i-a trecut prin minte să în centrul unor filme inspirate din
Hamlet,
Othello sau
Richard III. Ca prozator, Francisc Munteanu ştie mai bine decât noi că orice personaj, oricât de mărunt şi de episodic, poate deveni erou principal atunci când lentilele măritoare ale creației poetice se opresc în dreptul lui. Asta nu înseamnă însă că drama ar fi mai „mare", mai „autentică" !
În literatură, în artă, în film, anumite lucruri nu se pot face, nu se cuvine să le faci. Bunăoară, nu poți interverti proportiile şi valorile personajelor unor opere de artă (mai ales clasice) fără a eşua în parodie, în romanțare .de foileton sau în analize de mâna a doua. Ceea ce s-a şi întâmplat în
Dincolo de barieră.
Dar chiar dacă am deschide credit, pentru o clipă, cuvintelor lui Francisc Munteanu, acestea sunt aspru dezmințite de faptele cinematografice ale aceluiaşi. „Generosul şi umanul" Vulpaşin, din viziunea regizorului nostru scenarist, nu e decât un personaj de duzină, de o structură morală dubioasă, un fel de Tartuffe de la periferie. Cum reacționează Vulpaşin în fața cadavrului Nastasiei? Adică în clipa când în sufletul lui se prăbuşeşte şi se frânge totul? Când i se anulează dintr-o dată însuşi sensul vieții? „Nu sunt eu ucigaşul!": asta îngaimă penibil Vulpaşin, în unicul moment al peliculei care-i oferea şansa să devină erou tragic. Regizorul îşi dezvăluie astfel, şi ca analist, goluri serioase, un fond aperceptiv sărac. Iar epilogul filmului — Vulpaşin se întoarce de la ocnă şi e batjocorit de nepoții generatiei sale — pune, cum se zice, capacul...
Adevărul adevărat e că Francisc Munteanu ar fi vrut să realizeze un film
Domnişoara Nastasia. De la bun început însă el și-a greşit distribuția: nu numai că Irina Ionescu era cu totul neavenită în rolul Nastasiei, dar chiar şi atât cât a rămas din acest rol, masacrat fără pudoare, coboară personajul sub platforma umană şi morală chiar a Paraschivei. De aceea, a încerca aici o paralelă între protagonista filmului şi poezia tragic, singular, a Nastasiei din piesa lui G. M. Zamfirescu mi se pare o impietate.
Aşadar, fără Nastasia, dar cu Irina Ionescu pe platou, Francisc Munteanu a avut subit „revelația" de care aminteam la început: să facă din Vulpaşin eroul principal al filmului. Din eroare în eroare: pentru Vulpaşin a fost ales
Ion Dichiseanu, tânăr actor cu posibilități, dar deocamdată negat rolului cauză. Cu el, filmul ar fi putut să, devină, şi a devenit, cel mult un fel de „domnişorul Vulpaşin"...
Am respins şi respingem prejudecata aservirii filmului de către literatură, milităm pentru autonomia şi libertatea de expresie a cineastului, dar tocmai în numele adevăratei autonomii şi libertăți ne simțim datori să rostim un răspicat: nu! în fața încercărilor de soiul celei analizate în aceste rânduri.
Din păcate, un
nu tardiv şi Iipsit de eficacitate imediată. Prilejul a fost ratat: când se va mai repropune un film
Domnişoara Nastasia? Peste zece, douăzeci de ani ? Diletanți fără chemare se răsfață nestingheriți, iar valorile noastre actoriceşti (şi poate cineva să afirme că nu le avem?) tânjesc şi mor de plictiseală. Din capriciul şi răsfățul unora, din neatenția sau indiferența culturală ale altora. Cu riscul de-a părea retorici, în sens ciceronian, întrebăm cu indignare şi cu mâhnire de ce și până când asemenea abuzuri în cinematografia noastră ?
P.S.
Pentru a nu azvârli copilul o dată cu apa din copaie, admirabil e leit-motivul de contrabas din comentariul muzical semnat de George Grigoriu (spre deosebire de melodia sentimentală din episodul Popa Nan, un fel de „canta Napoli"); în general, armonizată cu conținutul propus — imaginea lui Vasile Oglindă; pregnantă, dovedind inteligență și suplețe — interpretarea Elenei Pintea (Paraschiva); scăzând surplusul de şarjă teatrală — aceeaşi constatare în privința lui Ștefan Bă-nică (Ionel)
Și o nedumerire finală: genericul filmelor noastre cuprinde la loc de frunte şi numele redactorului, de obicei un om de litere și de cultură. În cazul de față: Dumitru Solomon. El ar fi trebuit să coboare cel dintâi bariera în fața primejdioasei aventuri„artistice" la care a asistat apoi impasibil.
