„Omul, dar al luminii” ― Actorul, paletă a tuturor culorilor. Nuanță, puritate, strălucire pe toată gama simțămintelor omenești.
Partitura Dianei Gheorghian la filmul
Rochia albă de dantelă al tandemului D.R. Popescu ― Dan Pița pare inițial o elegie în alb și negru. Dar câte irizări insolite nu capătă în aproape fiece moment juxtapunerea culorilor calde și culorilor reci! Seninătate — disperare, ingenuitate — sarcasm, tandrețe — brutalitate într-o perpetuă amalgamare a trăirilor contradictorii iscate de situația limită, tragicul impas. Accentele sunt, uneori, insesizabile vederii, dar au totdeauna ecou direct în suflet. Pentru că actrița, estompând contururile concrete ale tramei, izbutește subiectivizarea materiei epice. Printr-o intensă, permanentă raportare la sine. La delicatețea, la fragilitatea ființei umane care se luptă cu o pudică îndârjire să-și câștige detașarea, inflexibilitatea. Asemeni eroinei, interpreta se supune cu nobilă generozitate la o experiența radicală: propria-i sensibilitate devine creuzetul în care se produce cristalizarea durerosului adevăr, decantarea lui a fi din a nu fi. O umbră, o spaimă incertă îi e cuibărită în privirea opalină, reliefată de cearcăne. Bine tăinuita enigmă, ce se ghicește clădită pe timpurii deziluzii, i-a impus teama de fericire. Limpezimea de comportament ascunde un întreg turbion sufletesc care rupe zăgazurile firii într-un unic moment — acea scenă ce ar putea fi numita oglinda deziluzionării. Prin oglinda conștiinței celuilalt, a medicului, se va regăsi pe sine și va trece singură pragul dintre existență și nonexistență. În tensiunea unui zgomot nelămurit, receptat drept bruiaj infernal, femeia își clamează pentru întâia oară soarta. Strigătul, privirea devoratoare. suferința întregii vieți — clipe trecute, prezente, viitoare condensate paroxistic. Astfel actrița și personajul își capătă energia de a sfida lașitatea, forța de a înfrunta deschis adevărul. Fugind de livresc, dar acceptând convenția ludică, gesturile și atitudinile firescului cotidian le conexează fără ostentație la voltajul înalt al simbolului. Solitudinea îi rezonează cu trecerea unui pescăruș nevăzut, undeva, pe plaja iubirii. Într-un efort de voință, degetele mâinii vor să rețină oricât de puțin din șuvoiul de apă nestavilit. În mijlocul statuilor a căror valoare e pusă sub semnul întrebării, întruchipează ad−hoc o Pieta autentica. Rochia albă de dantelă îi devine brusc de un negru dominator, marcând inversarea raportului de forțe. Nălucă surâzătoare topindu-se în albul ecranului pe măsură ce avansează, imprimindu-se în memorie.
Culorile vieții, toate, și o singură lumină, cea a creației autentice.
