Un infantil
kammerspiel românesc, dar
wannabe-American, foarte
low-budget şi sărăcuţ în idei,
Killing Time al lui
Florin Piersic Jr. se trage în primul rând din
Reservoir Dogs şi din
Pulp Fiction, apoi din ceva Coen Bros., ceva Jarmusch şi ceva teatru modern, mergând înapoi,
via Stoppard, până la Beckett. Infiltraţi în apartamentul unui doctor pe care au ordin să-l ucidă şi aşteptând ca acesta să se întoarcă acasă, doi asasini profesionişti (Piersic şi Cristian Ioan Gutău) îşi omoară timpul cu ocupaţii brevetate de omologii lor din primele filme ale lui Tarantino. În primul rând, hermeneutica popcornului - în viziunea asasinului # 1 (cum e identificat pe generic personajul lui Gutău), faptul că Spider-Man atârnă cu capul în jos şi picioarele în sus (adică "pe invers"), atunci când o pupă pentru prima dată pe Kirsten Dunst, i-ar indica homosexualitatea reprimată. Apoi, pe măsură ce aşteptarea se lungeşte (
Killing Time e o comedie de
inacţiune), cei doi ajung la controverse deontologice - asasinului # 2 (prevăzut din scenariu cu un accesoriu umanizant de fabricaţie standard - adică un copil în spital) i se pare neprofesionist şi urât, din partea asasinului # 1, ca acesta să cotrobăie prin obiectele intime ale victimei. Iar de-aici desigur că nu mai trece mult până când unul din ei începe să "nietzscheanizeze" (păstrând registrul de
comicbook), în timp ce celălalt redecorează apartamentul (alb, spaţios, minimalist) cu propria hemoragie. În contextul cinema-ului românesc contemporan,
Killing Time (finanţat, ca şi filmele precedente ale lui Piersic, fără ajutorul CNC-ului) are o oarecare valoare de curiozitate, dar în context internaţional apare cu 20 de ani prea târziu pentru a mai putea spera să stârnească vreun interes din partea Festivalului de la Sundance; nu se distinge suficient (decât prin limba în care e vorbit) din masa de imitaţii după Tarantino care s-a acumulat între timp. Şi e un pic comic că, deşi Piersic a criticat public Noul Realism Românesc, pe motiv că acesta e plin de timpi morţi şi de lungimi, filmul lui e la fel de plin de ele, însă fără a avea o bază conceptuală la fel de solidă pentru folosirea lor. Sigur, nu poate fi confundat cu o "felie de viaţă" neo-neorealistă. Actorii există pe ecran nu în relaţie cu vreun fundal, cu vreun mediu social (altul decât cel,
chic-gangsteresc, importat de la Tarantino, dar până şi acela e doar sugerat prin vorbe), ci doar în relaţie unul cu celălalt. Camera de filmare e acolo doar ca să-i pună în valoare (cu unele
parti-pris-uri diosincratice) pe ei, laolaltă cu textul scris de Piersic. Cu alte cuvinte,
Killing Time e teatru (ceea ce nu e un lucru inerent-rău): o piesă în cinci actori (plus un scâncet de copil şi o voce de taximetrist, ambele din
off), dintre care unul e, însă, doar pe post de
special guest cadaver, iar alţi doi sunt pe post de
special guest victims, cu cinci minute de monolog (
Florin Zamfirescu), respectiv cinci minute de sughiţuri, lacrimi şi muci (
Olimpia Melinte). Ceea ce înseamnă că grosul spectacolului constă dintr-un număr de monologuri ale Buscemi-ului (cu accent moldovenesc) Gutău (povestea năstruşnică a şosetelor lui roz,
the Nietzsche
thing, Spider-Man
vs. Batman...) şi dintr-un număr (mult mai mic: unul sau două) de monologuri ale lui Piersic (deontologia, copilul lui...). Cam puţin cu totul (şi infantil, infantil, infantil).
