Am descoperit
Felix şi Otilia, filmul din 1972 al lui
Iulian Mihu, în anii facultăţii, după ce citisem de două ori romanul inspirator, „Enigma Otiliei
” de G. Călinescu (îl pregătisem pentru bacalaureat). Atunci, unul dintre primele mele gânduri a fost acela că, dacă ar fi apucat să vadă ecranizarea, marele G. ar fi fost încântat. Poate nu de la prima scenă, în care scenaristul
Ioan Grigorescu, simţind nevoia unui „cârlig” pentru spectatori, a pus-o pe Otilia (
Julieta Szönyi) să citească o scrisoare de la Felix (scenograful
Radu Boruzescu, într-una dintre foarte puţinele sale apariţii ca actor principal) în faţa unui foarte curios Pascalopol (
Sergiu Nicolaescu, care nu apăruse încă în rol de comisar).
Însă, odată cu pătrunderea junelui exaltat şi ingenuu în casa hiperavarului unchi-tutore Costache (Hermann Chrodower), care e şi tatăl adoptiv al Otiliei, lumea de pe ecran devine foarte… gecălinesciană. Într-o secvenţă antologică, obiectivul camerei „împrumută” perspectiva
outsider-ului Felix, căruia „verişoara” Otilia îi prezintă fauna umană ce-i defilează prin faţa ochilor. De cum intră în scenă, fiecare personaj rosteşte nişte replici revelatorii pentru caracterul său. De pildă, megascorpia Aglae (
Clody Bertola) e de la bun început monumentală, săgeţile sale („O să aibă Otilia cu cine se distra. Ce spui, Pascalopol?” sau „Un orfan trebuie să-şi facă repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia”) vizându-i pe cam toţi cei prezenţi şi siderându-l pe nefericitul Felix, care ajunge pe nepusă masă în postura micuţului oaspete din dormitorul său provizoriu: un şoricel în ţara mâţelor fără milă şi fără odihnă. Contribuind din plin la crearea atmosferei (când ameninţătoare şi claustrofobă, când evocatoare şi nostalgică), imaginea, semnată de aproape legendarii operatori
Alexandru Întorsureanu şi
Gheorghe Fischer, este excepţională.
În ce priveşte actorii, dacă i-am judeca după standardele impuse de noul realism cinematografic autohton, nici unul dintre ei nu ar trece clasa. Totuşi, cum litera şi spiritul cărţii încurajează şarjarea şi teatralitatea, chiar şi Sergiu Nicolaescu (dublat, trebuie spus, de
Cornel Coman) devine acceptabil. Cât despre Stănică Raţiu, rolul de şarlatan fără nici un Dumnezeu, dar totuşi iremediabil simpatic, i se potriveşte atât de bine lui
Gheorghe Dinică, încât, pentru oricine a văzut filmul, personajul va purta veşnic chipul actorului.
I s-a reproşat ecranizării că rămâne la suprafaţa romanului, ratându-i sensurile profunde, însă singura greşeală a lui Iulian Mihu mi se pare alegerea unui titlu mistificator. Dacă filmul s-ar fi concentrat asupra triunghiului Felix-Otilia-Pascalopol, acordând mai multă atenţie analizei şi neglijându-le pe celelalte personaje, am fi avut probabil o dramă psihologică puternică, dar am fi pierdut o frescă socială captivantă, realizată în stil realist clasicist (nu realist minimalist), prin care o întreagă menajerie de celuloid ni se revelează în toată splendoarea ei irezistibilă.
