Un spectator mai tânăr, care a văzut la televizor Răscoala şi care, printr-o întâmplare sau alta, află că acest film a câştigat, în 1965, premiul "Opera prima" la Festivalul de la Cannes, are toate motivele să creadă că autorul de atunci, Mircea Mureşan, este o altă persoană decât Mircea Mureşan de acum, cel care semnează Azucena. Cum să-l convingi că, din păcate, nu este o simplă coincidenţă de nume? Că cineastul care a simţit pulsul literaturii lui Rebreanu, vezi şi ecranizarea după "Ion", este unul şi acelaşi regizor care îl împinge acum, pe interpretul care spărgea ecranul odinioară, pe Şerban Ionescu, să se schimonosească gemând: „Am o obsesie, vreau să o f..., numai o dată”. Cum să-l convingi că cineastul care, în Răscoala, descoperea o actriţă care, mai târziu, va lucra cu André Delvaux (Adriana Bogdan) aruncă acum, pe platou, debutanţi lăsaţi de capul lor, buni să facă de râs şi cea mai amărâtă telenovelă? Azucena, film pe care l-am văzut singură cuc la Scala, ceilalţi doi curajoşi cu care am intrat în sală părăsindu-mă după o jumătate de oră (autorul, producătorii nu au invitat ziariştii la premieră, şi nici conferinţă de presă nu au organizat) respinge orice încercare de a pricepe, cât de cât, noima acestei producţii, dincolo de jocurile de culise. A face băşcălie de primitivismul poveştii cu un amor nebun trăit de doi militari tembeli de dincoace şi dincolo de Prut pentru o ţigancă uneori firoscoasă, alteori prostituată, de mizeria regiei care alternează scenele fierbinţi cu imagini din opera "Trubadurul" şi a lui Azucenă, mi se pare un exerciţiu facil. Parcă aş jumuli cu tact o găină moartă. Un cineast poate avea, într-o carieră, suişuri şi coborâşuri. Mircea Mureşan a fost încurajat, din păcate, să alunece de pe deal direct în groapă. Inexplicabil lipsit de autocontrol, nimeni nu l-a tras de mânecă după îngrijorătoarele semne ale degringoladei de după 1989. Succesul de casă numit A doua cădere a Constantinopolului a luat minţile, în loc să pună în discuţie căile obţinerii lui. Probabil că a acesta a fost şi argumentul cu care un producător care are la activ şi alte orori, draculeşti, Adrian Popovici, a trimis proiectul Comisiei CNC, cu vreo trei ani în urmă. După cum se constată, a câştigat, respectiva comisie neavând printre repere şi certitudinea calităţii. Tragem ponoasele acum. Este simptomatic că cinematograful nostru circulă cu două viteze, una a succeselor răsunătoare şi alta a eşecului total, indiciu alarmant al bâjbâielii, al neputinţei de a acţiona în virtutea unor criterii ferme, dincolo de orice apartenenţă.
