Decupaj şi montaj

     Pe măsură ce informaţia şi cultura cinematografică a spectatorilor se dezvoltă, ea luminează noi zone ale creaţiei de filme care capătă astfel relief şi culoare. Misterul dispare şi centrul de atenţie se mută de la curiozităţile tehnice ca atare la funcţia lor estetică, la valorile ideologico-artistice ale filmelor. E scopul căruia îşi propune a-i sluji ciclul de articole de iniţiere în tehnica şi estetica filmului pe care îI deschidem cu câteva consideraţii ale unui experimentat regizor, despre decupaj şi montaj.
     Montajul este acea operaţie prin care se întrunesc, într-o succesiune logică, bucăţi disparate de peliculă rezultate din cinematografierea în parte a fiecărei scene elaborate în decupaj.
     Fac această, adnotaţie — oarecum didactică — pentru că multă lume confundă montajul cu decupajul. Or, decupajul implică îmbucătăţire, despărţire, separare... El se obţine prin disecarea textului literar şi reprezintă o etapă indispensabilă înainte de a începe turnarea filmului.
     Montajul este deci o acţiune ulterioară decupajului şi intervine efectiv după ce filmările au fost terminate.
     Părerea mea şi, desigur, nu sunt unicul care să gândească astfel, este că montajul unui film trebuie să fie prevăzut din momentul în care regizorul porneşte la scrierea decupajului, acesta din urmă, nefiind altceva decât o suită de scene condiţionate de montajul în perspectivă. De altfel, tehnica montajului ajută în mod creator la reuşita unui bun decupaj al subiectului tratat. Personal nu văd cum aş putea face un scenariu regizoral fără să mă gândesc în continuu, şi pe cât posibil vizual, la montajul ce va trebui făcut de la scenă la scenă, între secvenţă şi secvenţă.
     Montajul este o îndeletnicire delicată. De aceea nu cred că există în acest domeniu reguli sau metode fixe. Dincolo de tehnică, intuiţia şi sensibilitatea au determinat totdeauna factura montajului. Şi aşa cum poetului îi va fi greu să spună cum concepe o poezie, tot aşa regizorul nu va putea defini exact felul cum îşi montează, filmul. Afirmând că montajul are tangenţe cu arta, nu mă gândesc la cineaştii care privesc această treabă cu destulă uşurinţă. Mă refer la pasionaţi, la acei care cu fiecare imagine, cu fiecare racord, cu fiecare secvenţă închegată, trăiesc intense emoţii artistice.
     Decupajul şi montajul se ajută reciproc. Al doilea îl ghidează pe primul şi primul îl conduce pe al doiIea. Când unul şi altul merg pe o direcţie bună, filmul are şanse să-şi atingă ţinta. Cum scrie şi René Clair: „cu un decupaj bine pus la punct şi cu un montaj asigurat, turnarea nu rămâne decât o oficiere”. O oficiere cu pricepere şi talent, îmi permit să adaug eu. Munca monteurului este obositoare. În unele cazuri, regizorul pretinde ca monteurul sau monteuza să asiste pe platoul de filmare chiar de la începutul turnării şi astfel, în contact permanent cu filmările, să intuiască atmosfera generală a lucrării cinematografice. O bună parte dintre regizori lucrează de preferinţă cu acelaşi monteur sau monteuză cu care s-a obişnuit. Este foarte normal, dacă ne gândim că regizorul face credit aceluia care începe să simtă ca el, să-i cunoască tehnica şi stilul. Se întâmplă chiar ca unii, având încredere în monteurii lor, cum termină de turnat, le lasă acestora filmul pe mână. Şi viceversa, alţii, foarte puţini, ţin să-şi monteze singuri filmul, asistaţi doar de cineva de la montaj.
     Subsemnatul sunt printre aceia care consideră montajul o specialitate aparte în creaţia filmului, de aceea m-am străduit întotdeauna să-i înţeleg complexul de forme şi efecte. E o muncă grea, la care dacă nu pui dragoste şi abnegaţie, nu o duci cu bine la capăt. Am montat personal toate filmele pe care le-am jucat şi realizat. Acest fapt mi-a dat putinţa să întreprind un studiu larg şi amănunţit asupra montajului, studiu pe care l-am aplicat în fiImele lucrate de mine. Trebuie să adaug că am izbutit să-mi aleg totdeauna colaboratori pricepuţi la montaj. Am lucrat, de preferinţă, cu monteuze. De multe ori, printr-un plus de sensibilitate, ele au ultimul cuvânt, în definitivarea montării unei scene. Îmi amintesc cu plăcere cum atunci când, nedecis asupra unui detaliu de montaj, mă adresam — încrezător — tovarăşei mele de lucru: „Ce părere ai dumneata?” găseam împreună, soluţiile cele mai bune. Colaborarea cu şefele de montaj Lucia Anton şi Eugenia Gorovei (de la Studioul „Bucureşti”) la diversele filme realizate de mine, a fost una dintre cele mai eficace.
     Recentul film Lanterna cu amintiri se poate cita printre acelea în care montajul s-a impus ca un element de prim ordin. (Monteur şef Anton Belici). Aci, rareori s-a introdus, din filmele ce-l compun, secvenţe complete aşa cum au fost ele montate la vremea respectivă. În general s-a urmărit condensarea fiecărui film, astfel încât spectatorul să poată reconstitui numai din câteva scurte momente întregul cinematografic. Filmul Războiul Independenţei, de exemplu, avea 2000 de metri lungime, dar ce s-a extras din el pentru a intra în Lanterna, de-abia a atins 50 de metri. Printr-un montaj foarte ritmic s-a închegat sâmburele întregului film; de aici impresia totalităţii lui.
     Decupajul Nopţii furtunoase l-am scris ţinând seama de o foarte strictă înşiruire a evenimentelor subiectului. Cu toate acestea, vizionând după turnare primele 3 acte montate, am constatat că ceva nu merge: povestea apărea lipsită, în succesiunea ei, de momentul percutant. În cele din urmă, tot montajului, printr-o manevră, subtilă, i-a revenit rolul creator. Păstrez decupajul acestui film şi mi-am reamintit schimbările pe care le-am făcut în montaj, schimbări ce s-au dovedit fructuoase. Am coborât şi am urcat trei secvenţe de pe locul lor în altul. Astfel în decupaj, după prima întoarcere de la „Union” a familiei Dumitrache, intra secvenţa cu Titirică, Spiridon, Demetru şi Gornistul, care nu se prea lega de „Union”. Prin noul montaj, am introdus scena dintre Dumitrache şi Ipingescu, scenă în care DumItrache povesteşte: «Aseară, am fost la grădina „Union”... etc... etc.». Aceasta, precum şi alte modificări aduse materialului filmat, au determinat — graţie montajului — linia coerentă a acestui film. În montaj intervine câteodată pentru regizor nevoia de a face uz de mici trucuri sau soluţii neprevăzute. Şi eu am încercat lucruri mai puţin folosite în practica obişnuită.
     În Lanterna cu amintiri, ca să dau un exemplu, am observat într-o secvenţă, găsită la Arhivă, cu interpretul comic, neindentificat, că într-o scurtă scenă, actorul, filmat numai din spate, nu era acelaşi. Fusese înlocuit cu o dublură de aceeaşi statură şi cu aceeaşi îmbrăcăminte. Mistificarea era destul de vizibilă şi eu aveam nevoie de această scenă pentru un racord. După o chibzuită intervenţie a foarfecelui, am reuşit — în fine — să fac să treacă neobservată această enigmatică înlocuire a interpretului.
     Desigur, funcţiile montajului sunt numeroase şi ele nu se reduc câtuşi de puţin doar la micile „trucuri”, cu caracter mai mult tehnic, de care vorbeam. Montajul e cel care determină ca subiectul filmului să se deruleze într-o anume cadenţă cerută de genul, de stilul naraţiunii. În afară de cursivitatea — elementară — a povestirii care se asigură prin montaj (schimbările de unghiuri, mişcările personajelor, care nu trebuie să apară ochiului spectatorului bruşte, nefireşti), regizorul-monteur trebuie să facă astfel încât să dirijeze atenţia publicului către punctete de interes principal ale operei.
     Filmele pe care le vedem de la o vreme încoace sunt decupate în scene foarte lungi, cu prea puţine planuri prime sau detalii. Se spune că acesta ar fi cinematograful modern. Poate ar fi mai cinstit să se spună că sistemul e mai comod şi mai economicos. Dacă mai continuă tot aşa, impresia mea este că această cheie a fiImului care e montajul, va deveni o simplă lucrare manuală.