Ecranizările, un „gen” necesar sau un pretext de evaziune? Sau un stimul al lecturii? Sau un motiv de lenevire?
Adaptare, reducţie, transcriere, transpunere, traducere, echivalare, structură tinzând spre o altă structură sau, pur şi simplu, ecranizare iată numai câţiva din termenii prin care se defineşte operaţia de trecere de la o operă literară (nuvelă, roman, piesă de teatru) la o operă cinematografică. lar această operaţie dă naştere unei întregi serii de chestiuni, vechi şi mai noi: afinităţi şi diferenţe (specifice) între Iiteratură şi film; „dreptul de împrumut”; posibiIitatea transformării unor forme (literare) într-o altă formă (cinematografică) şi, în general, posibilitatea sau imposibilitatea de a „traduce” o operă de artă în orice altă artă (în film, de pildă, o simfonie de Beethoven, un sonet de Petrarca, Moise al lui Michelangelo, etc.); raporturile dintre limbajul literar şi limbajul cinematografic şi aşa mai departe. Despre toate acestea s-a vorbit mult, uneori pedant şi „normativ”, alteori polemic şi fără prejudecăţi, în lume şi la noi. Şi nu le-aş mai fi adus în discuţie, dacă o recentă premieră cinematografică românească n-ar fi fost tocmai o „ecranizare”, stârnind din nou argumente pro şi contra, în examinarea paralelă a romanului „Enigma Otiliei” al lui Călinescu şi a filmului
Felix şi Otilia al lui
Iulian Mihu şi
loan Grigorescu.
O necesitate sau un refugiu?
Înainte de a ne aventura într-o analiză a filmului amintit, se cuvine să răspundem unei întrebări preliminare, şi anume: există o necesitate, o exigenţă intimă, organică, dinăuntrul artei filmului, de a se adapta pentru ecran opere literare (celebre sau anonime)? Sau este ecranizarea un „gen” cinematografic: o cale de dezvoltare proprie filmului? Adevărul e că o asemenea necesitate nu există şi, în orice caz, nu poate fi postulată. Arta filmului, ca să se afirme, ca să comunice, ca să vorbească lumii, societăţii — nu e neapărat constrânsă să recurgă la literatură, la modelele, la figurile umane, la temele şi mesajele acesteia. Totuşi, statistic, poate mai mult decât jumătate din producţia cinematografică mondială e constituită din adaptări de texte literare. Explicaţia unui „împrumut” atât de frecvent a fost găsită în precara pregătire filozofică şi culturală a cineaştilor din prima perioadă a istoriei filmului. După epuizarea unei zestre relativ sărace de posibilităţi şi de mijloace de expresie — legate cu precădere de formaţia actorilor — regizorii şi producătorii au început să scotocească bibliotecile în căutare de teme, subiecte, intrigi şi povestiri, story-uri mai închegate, mai elaborate „în sens aristotelic” (Arnheim). Dar se mai aduce şi o altă motivare. Omul contemporan prins în vâltoarea preocupărilor şi activităţii sale, nu prea are timp să citească. Or, ceea ce într-un roman, de pildă, ocupă zeci sau sute de pagini de descriere, într-un film se articulează rapid şi concret, consumându-se — şi putând fi „consumat” — în cele două ore de proiecţie obişnuită. De aici, s-a spus, semnificaţia „culturală” a ecranizărilor, care devin vehicule utile pentru popularizarea, pentru larga şi prompta răspândire a unor valori literare. O anumită supleţe ne sileşte să recunoaştem că, fiind vorba de a pune în circulaţie idei şi „mesaje” importante, nu ne mai târguim asupra „suportului”, asupra „purtătorului” lor, şi că, decât să nu ajungă deloc la firescul beneficiar, publicul (fiindcă acesta nu are răgazul necesar lecturilor literare, etc.), mai bine e să fie lăsate să răzbată în formă cinematografică. Şi nu mai insistăm, deocamdată, asupra faptului că vederea unui film nu poate să înlocuiască lectura unei cărţi, că ecranizările pot să trezească, eventual, gustul pentru lectură, după cum pot să-I şi lenevească pe cititorul de carte, ceea ce se întâmplă mai des, ş.a.m.d. În sfârşit, s-a observat că adaptările cinematografice constituie şi soluţii comode pentru cineaşti, fie că aceştia sunt în criză de teme şi de subiecte (originale, cum se spune), fie că, din diferite motive, fug de realitatea imediată, îndeosebi când ecranizează opere clasice, adică fug de propria responsabilitate de artişti, care — vrem sau nu vrem — stă în cunoaşterea, interpretarea şi comunicarea experienţelor fundamentale ale oamenilor, ale vieţii. Bineînţeles, ale oamenilor şi ale vieţii de azi. Fiindcă replica pe care o aud venind prompt: şi printr-un film istoric, şi printr-un film „de epocă”, de evocare a trecutului, nu facem decât să ne adresăm contemporaneităţii, cu ochi contemporani — de foarte multe ori ascunde fie neputinţa, fie intenţia de „evaziune”.
Între fidelitate şi mutilare
Dar tot ce am spus până acum — şi subliniez lucrul acesta — nu trebuie absolutizat. Aşa cum măsura istorică (adică nu dogmatică) ne obligă să stabilim calitatea de operă de artă pentru fiecare film în parte de la caz la caz, tot aşa valoarea reală, efectivă (culturală şi estetică) a ecranizărilor se cere verificată şi demonstrată de la caz la caz, de la film la film. Nici o prejudecată şi nici o „criteriologie” preconcepută şi funcţionând mecanic, normativ, generalizat, nu sunt folositoare şi fructuoase. Aceasta nu înseamnă să renunţăm la criterii ferme de evaluare critică (de natură ideologică, gnoseologică, morală, estetică, etc.), ci doar că ele se cer aplicate la obiect, confruntate mereu cu opera concretă, cu toate particularităţile ei. Rămânând la ecranizări, devine inoperant, de pildă, criteriul „fidelităţii” faţă de lucrarea literară, dacă filmul e, cu adevărat, o sinteză nouă, viabilă „ca film”. Şi nici invers, să justificăm orice mutilare şi desfigurare a cărţii în numele „limbajului specific” al filmului, dacă acesta nu izbuteşte să facă decât atât: să mutileze, să desfigureze, să „jefuiască” fără noimă creaţia unui scriitor. (Exemplele abundă şi de o parte şi de cealaltă.)
Să vedem, astfel, cu ce semnificaţie, cu ce valoare ne întâmpină, în speţă, recentul
Felix şi Otilia, adaptare a unui roman important, „de vârf”, al literaturii noastre din toate timpurile. O primă constatare: autorii loan Grigorescu şi Iulian Mihu s-au apropiat de „Enigma Otiliei” cu respectul şi sensibilitatea culturală ce i se cuveneau. Dacă ar fi să acceptăm cele patru categorii în care Pio Baldelli împarte raporturile dintre film şi literatură (1. „jefuirea operei literare”; 2. „cinematograful în serviciul operei literare”; 3. „dijmăşie între cinematograf şi literatură”; 4. „deplină autonomie a filmului faţă de textul literar”), aş înclina spre plasarea lui
Felix şi Otilia în cea de-a, treia, cât se poate de onorabiIă, dacă ne gândim că s-ar afla, pe plan mondial şi din punctul de vedere al strictei „traduceri”, în compania unor filme ca
Romeo şi Julieta al lui Castellani,
Senilitate al lui Mauro Bolognini şi chiar ca
Rashomon al lui Akira Kurosawa. Categoria se caracterizează — după acelaşi Baldelli — prin efortul cineastului de a dinamiza la maximum ceea ce e static în textul originar, de a vizualiza cursiv întâmplările epice, de a asigura un cât mai ridicat coeficient de verosimil filmic. Rezultatele sunt încă hibride — împărtăşindu-se, în aceeaşi măsură din „spiritul literaturii” şi din „spiritul filmului” — dar nu lipsite de o anumită eficacitate expresivă.
O vastă pictură de tipuri
A doua constatare: aplicarea, cu succes, a unui procedeu tehnic nou, „graphis-colorul”. Ar fi greşit să-I considerăm „în sine”, fiindcă determinarea limbajului cinematografic arată că „tehnica nu poate fi separată de expresie”. Cu alte cuvinte, „graphis-colorul” s-a născut din şi odată cu
Felix şi Otilia; nu se situează, nici sub, nici deasupra, ci în însăşi expresia artistică. Nu-mi dau seama dacă acest experiment e repetabil, dacă va putea fi reluat cu aceeaşi forţă şi în alte filme, în schimb ştiu că aici e funcţional şi operant. Energia sa expresivă — nu adăugată, nu „placată” din afară, ci făcând corp comun cu întregul — constă, după părerea mea, în aşezarea unei diafragme speciale între noi şi „fresca din viaţa burgheziei bucureştene” înainte de Primul război mondial, cu un inedit, surprinzător „efect de distanţare”. Meritul e, cu deosebire, al operatorilor
Alexandru Întorsureanu şi
Gheorghe Fischer.
A treia constatare: categoria invocată nu exclude o anumită manipulare, o anumită modificare, a textului literar. Această manipulare e prezentă şi în
Felix şi Otilia. Nu atât în concentrarea faptelor, a acţiunii — dimpotrivă, subiectul, firul narativ al cărţii, e respectat cu suficientă fidelitate — cât în deplasarea accentelor şi chiar a semnificaţiilor sau cum spunea Pompiliu Constantinescu — a „axei de orientare, pe care se organizează întâmplările epice”. Filmul nu mai e „enigma Otiliei”, nici analiza „crizei de creştere şi de formare a personalităţii” lui Felix sau a relaţiilor dintre acesta, Otilia şi Pascalopol, ci, înainte de orice, o frescă „în cadre sociale bine precizate” (cartea fiind, după cum se ştie, toate acestea la un loc). De aici, fireşte, o anumită sărăcire, o anumită „rarefiere” de substanţă în raport cu textul luat ca punct de plecare. Dar de ce oare? Să nu fi fost conştienţi de acest lucru autorii, altminteri atât de atenţi în descifrarea paginii tipărite? Cred că explicaţiile, o parte din ele, sunt de căutat în următorii factori: pe de o parte, în propensiunea lui lulian Mihu pentru „cine-frescă”, pentru vastele picturi de „tipuri” psihologice şi sociale, în capacitatea sa a desena portrete umane din linii viguroase şi bogate (propensiune şi capacitate semnalate încă de la apariţia
Procesului alb); pe de altă parte, în imposibilitatea efectivă, reală de a distribui cel puţin o Otilie cu toate actele (artistice) în regulă, dacă nu chiar şi un Felix adecvat. Împrejurarea scoate la iveală o gravă carenţă a teatrului nostru, care a încetat de mult să mai cultive „emploi”-ul de ingenuă. Ca să mă fac mai uşor înţeles, actriţe de felul Mariei Botta sau al Sarei Manu. Precum şi actori, bărbaţi, de felul lui Anthony Perkins sau al lui Jacques Perrin.
Dar, dacă nu i-a avut pe Otilia şi pe Felix Sima — se poate întreba oricine — de ce un film intitulat de-a dreptul
Felix şi Otilia? Din motive extraliterare şi extraestetice, bănuiesc. Din motive de casă (care s-au dovedit.eficiente, pozitive, prin afluxul, neobişnuit şi meritat, de public).
Dar e timpul să las şi pe alţii să răspundă. Mai ales că nu m-am gândit, o clipă, să fac o recenzie a filmului. Ci, modestamente, doar să propun câteva teme de discuţie pe şi la marginea acestui semnificativ succes cinematografic românesc.