Nu trebuie sa-I fi citit pe Jean Piaget ca să-ți dai seama de un adevăr ştiut de la grădiniță (dar uitat de mulți oameni mari tot cam de atunci): un copil reține altfel informația, îndeosebi o noțiune abstractă, dacă o deduce singur, intuitiv, în timpul jocului, decât dacă o primeşte „de învățat pentru acasă”. Anca, eleva băiețoasă, care joacă fotbal până-n ultima clipa a recreației, care întreabă scoțând la repezeală caietele şi bentița: „Ce-avem pentru azi? Cine lipseşte?... Sfinte Sisoe, m-asculta”... ea, care-i departe de a fi printre premianți, într-o bună zi primeşte la fizică singurul 10 din clasă. E singura care a explicat „accelerația”, nu cum scrie în manual, ci aşa cum a înțeles-o ea, atunci când juca „melcul”. E suficient însă un amănunt şi tăcerea întregii clase (uimire, admirație, invidie) se transformă într-un hohot de râs, succesul Ancăi e iute bagatelizat, iar ea e pe punctul de a izbucni în plâns. În acest moment, profesorul (
Radu Gheorghe plin de tact şi înțelegere) o felicită şi o trimite să aducă planşele de la laborator. E un bun pedagog, visează la un parc de distracții pentru copii („parcul fizicii şi matematicii” care apare în visele cu ochii deschişi ale Ancăi), ştie cum să reacționeze în fața sensibilității ultragiate a unui copil. Din aceeaşi familie de pedagogi cu vocație, care ştiu moraliza fără a ține lecții de morala fac parte şi autorii
filmului: Nicolae Cristache (scenariul) şi
Cristiana Nicolae (regia). Filmul lor: „o lecție” despre sufletul copiilor de 12 ani. Despre ce înseamnă la această vârstă bucurie şi suferinţă, încredere şi neîncredere, adevăr şi minciună, bine şi rău, balanța pe care o vorba sau un gest mărunt o poate înclina dintr-o parte în alta. „O lecție” pe placul profesorului de fizică: dedusă — afectiv — din viață. „Material didactic”: o fetiță-problema, Ancu-Tancu, băiețoiu'. „Lecție deschisă” care mizează permanent pe complicitatea spectatorului, pe emoţia lui sunt cu siguranță mai mulţi în sala decât pe ecran cei care-o înţeleg pe Anca, care pot spune ce se ascunde în spatele reacțiilor care o înțeleg. Concluzia demonstraţiei (o spunem dinainte, pentru că nici filmul nu o transformă în suspans): la vârsta când copilui se caută pe sine în confruntarea cu ceilalţi, nimic nu se petrece în jurul lui fără a-I marca; formarea spiritului şi caracterului sau depinde de nenumărate acţiuni mici şi neînsemnate, cărora oamenii mari nu le acorda de obicei prea mare atenţie. Acumulând astfel de „mici evenimente mari”, comentându-le fără vorbe, doar cu tăcerile şi privirile expresive ale interpretei (inspirat distribuită eleva Alexandra Duca), filmul nu excelează printr-un inedit de idei sau situaţii (previzibile de multe ori: Victor băiatul cel rău, administratorul excesiv punitiv, premianta care pârăşte ş.a.), ci prin articularea cinematografica sensibilă (atunci când nu e ostentativ metaforică) a naraţiunii. Fiecare secvenţă o potenţează pe cealaltă, acumulând stări ce detonează mai târziu, contând, cum spuneam, pe participarea spectatorului. Anca e găsita de dirigintă (o
Carmen Galin severă, intransigentă) bătându-se cu un băiat, lucru care, e limpede, s-a mai întâmplat. Numai că acum noi, spectatorii, ştim că ea a reacționat într-un moment în care toată clasa, prin pasivitate, devenise complice la umilirea unui coleg. Și tot în faţa întregii clase care tace, Anca va fi pe nedrept pedepsită. Atunci când o sufocă indignarea şi neputinţa, Anca se visează clovn la circ, un clovn straniu care-i va face să plângă (!?) pe oamenii cei răi.
În ciuda aparenţelor deci, Anca e un copil bun, sensibil (pIânge după „AI 41-lea” văzut la televizor), drept şi curajos, cu personalitate pe care doar lipsa de atenţie şi înţelegere a celor din jur o fac să devina un „copil-problema”. Mama şi tatăl (
Rodica Mandache şi
Dan Condurache, interpretări pedalând mai curând pe nota generalizatoare decât pe caracteristica individuală), o soră ascultătoare care face pe „deşteapta” (Raluca lordachescu, nuanțată, expresivă), o vecină care se miră prefăcut „Cum, fetiţa dumneavoastră joacă fotbal?” (Julieta Strîmbeanu), toți judecând în virtutea bunului simţ comun, ce acceptă mai greu excepţia şi mai uşor regula („De ce nu eşti şi tu ca toți copiii?”), toți aceştia fac dificil acordul Ancăi cu restul lumii, la vârsta când poate deveni uneori dezacord total. Pledoaria filmului e explicită (o spune şi poezia cu acelaşi titlu, o spune și secvenţa în care Anca o citeşte singurului interlocutor... o batrână croitoreasă cu aparat auditiv!, o spun şi citatele din „Micul Prinț”): nevoia de tandreţe, de căldură, de înţelegere. Nu există copil rău, exista copii interiorizaţi, inhibaţi, gesturi greşit înțelese. Există laşitate, răutate, prefăcătorie, mimetism în lumea celor mici, refIex al lumii celor mari. Filmul câştigă prin punctele de suspensie, prin întrebările din subtext: mama e bună ca pâinea caIdă, dar dacă era o mamă rea? Anca amenință că nu vrea să mai meargă la şcoală, şi dacă ar face-o? Băiatul cu care s-a bătut se preface bolnav ca să scape de extemporal (pe post de mamă afectată,
Rodica Tapalagă, excelentă miniatură portretistică), dar dacă încăierarea ar fi fost mai serioasă? Construite în genere pe efect emoţional, secvenţele nu semnifică mai mult decât anecdotica propriu-zisă. O excepție: secvenţa onomasticii fetiţei din vecini, cu o bună descriere a mediului, realizata şi din decor (
Marga Moldovan) şi din costume (
Tomina) şi din interpretare şi mizanscenă.
Un film educativ în egală măsură şi pentru cei care primesc educaţia şi pentru cei care o fac. Mai poetic spus, adică în tonul filmului (al imaginii semnată
Florin Paraschiv şi al muzicii lui
Răzvan Cernat): „pentru cei care au uitat că au fost copii”. Celor care n-au uitat acest lucru, filmul li se va părea obişnuit, precum poveştile de pe strada lor, oricum alta decât uliţa copilăriei (filmul e nu numai „din”, ci şi „de" actualitate). Pe cei care au uitat acest lucru — posibili spectatori apatici la începutu;, dar nu şi la sfârşitul proiecției — filmul îi va surprinde; aşa complicatp e această vârstă „simplă”? Filmul răspunde cu un „da” răspicat.
