​„Cursa” – cronică de film

     Ne aflăm, probabil, cu filmul lui Mircea Daneliuc (scenariul Timotei Ursu) în fața ultimei premiere pe 1975 și ea ne apare ca o nevoie de simetrie în producția acestui an. Cursa încheie bucla ca să se întâlnească cu Zidul, Ilustrate cu flori de câmp și Filip cel bun. Pe parcursul unui întreg an, o atentă observare a filmelor din producția noastră ce s-au perindat pe ecrane ar avea de semnalat destule lucruri.
     Nu demult, se făcea, și pe drept cuvânt, constatarea că, dacă un anumit ritm al realizărilor s-a asigurat, odată cu creșterea numărului lor, ar fi timpul să ne întrebăm și cât de profunde sunt aceste filme, cât de pertinente sunt meditațiile lor (atunci când ajung să fie într-adevăr meditații), cât de vastă este implicarea lor în problematica societății noastre (căci, iarăși, se constata că o cinematografie a actualitații nu este o simplă opțiune, ci o condiție sine qua non a ei), ce anume populează cadrul unui film, ce univers reușește el să creeze, care să aibă densitatea unei reale structuri dramatice și artistice, să cuprindă și să exprime artistic întâmplări semnificative și emoționante totodată. Cu un cuvânt, cât din aceste filme și câte filme au ceva de spus. Și cum o fac?
     Să privim Cursa, filmul unui tânăr (de fapt, scenaristul este tot un tânăr) și, adăugând acest film listei filmelor făcute de tineri în ultimii 3-4 ani, vom constata într-adevăr un fenomen pe cât de îmbucurător pe atât de puțin întâlnit în cinematografiile lumii: la noi, din trei regizori care au făcut film, unul a fost debutant. Este vorba deci de încă un debutant. Filmul ne propune o întâmplare — destul de laconică, parcă improvizată, parcă surprinsă pe viu, într-o privire ciné-vérité (cultivată această predispoziție de către realizator prin însuși caracterul de reportaj TV pe care îl dă prin genericul filmului său. Cadru alb-negru, de prim-plan în cadrul-color panoramic). O atmosferă de reportaj care ar vrea să scoată dintr-un univers un fapt anume, să-l înscrie mai întâi, să-I descrie apoi doar pe el, și nu oricum, ci după un tipic reportericesc, cu fraze anume, cu fapte anume, cu un ton anume, cu o «spontaneitate» anume — toate acestea contrastate de ceea ce se vede pe lânga cadrul ales de reporter. Pentru că o plecare într-o cursă — ca să ne referim direct la filmul de față — spre a transporta pe o distanță de câteva sute de kilometri o piesă industrială imensă și chiar înfricoșătoare, așa cum ni se înfățișează ea nouă, ar trebui în viziunea reportericească să fie ceva extraordinar. Pentru cei ce se încumetă la această treabă, ea este totuși ceva cotidian.
     Genericul unui film este de multe ori o indicație certă a valorii lui întregi. Este, într-un fel, sinteza lui. Sau cheia compoziției. În clipa în care stop-cadrul din generic ne-a proiectat titlul filmului și s-a derulat apoi distribuția, purtată de fulgerătoare inserții sonore preluate din mediul ambiant al uzinei, ni s-a sugerat tonalitatea și spiritul narațiunii și, mai ales, un sentiment atât de necesar pentru receptivitatea spectatorului: o predispoziție la surpriză. Surpriza nu este însă aici de ordinul faptelor senzaționale, incredibile, ci, dimpotrivă, surpriza este de a descoperi că întâmplări ne-senzaționale, oameni ne-ieșiți-din-comun-,ne-supraoameni, pot fi atât de ne-banali, de ne-săraci în viața interioară și exterioară, pot fi și atât de neașteptați, de bogați în gânduri, gesturi, fapte, nuanțe, resurse sufletești, resurse omenești. Oameni într-adevăr, fără intenția de a fi eroi (așa cum i-ar fi dorit poate reporterul din generic), dar oameni, niște «oameni simpli» pe care i-ar putea invidia niște «eroi» — care sunt poate mai complicați, dar de multe ori rămân indescifrabili și incredibili, lipsiți de viață, adică niște «simpli eroi» de film.
     Regizorul Mircea Daneliuc «a văzut» oameni reali în filmul său și povestea lui despre doi șoferi de camion care transportă o piesă uriașă, cărora nu le este ușor dar nu se plâng, pentru că asta le e chemarea, asta le este meseria, asta și-au ales; doi șoferi care sunt prieteni pentru că muncesc împreună, înfruntă împreună neprevăzutul cursei (o cursă care, desigur, devine o metaforă), care la începutul povestirii par într-un fel și până la sfârșit ne apar altfel — povestea aceasta este în ultimă instanță adevărată tocmai pentru că nu se oprește la ciné-vérité, nu se oprește doar la prime constatări, la prime impresii și impresionări pe peliculă. Este adevărată, pentru că ea cultivă semnificații în fiecare gest, pentru că umple tăcerile cu meditații despre acești doi și apoi trei oameni (căci li se adaugă și o tânără «luată de pe șosea», o tânără care merge undeva, senină pentru că n-o încearcă nici o teamă sau îndoială, are încredere în oamenii de față alături de care merge spre omul de mai departe, cel de la capătul cursei și de la capătul dramei).
     Cu excepția unui accident de parcurs, care ar fi putut deveni o catastrofă, dar care nu devine decât placa turnantă în revelarea unor trăsături de caracter ce nu se dezvăluie decât la nevoie (șoferul mai tânăr, de exemplu, este mai impetuos, mai descurcăreț și chiar «mai șmecher», dar cu toată modestia și lipsa de ostentație, un adevărat erou, fără emfază și fără gesturi eroice, doar pentru că așa este el, «omul care se cunoaște la nevoie»).
     Cursa n-a căzut în propria ei cursă și n-a cultivat spectacolul accidentului de parcurs mai mult decât i-a trebuit realizatorului ca să declanșeze noi resurse sufletești și morale ale protagoniștilor acestei întâmplări. Reținut în exterior, Mircea Daneliuc a profitat în sensul aprofundărilor de caracter. Reținut în verbiație, regizorul a îmbrăcat cuvintele în situații, în atmosferă, le-a asigurat climatul de a deveni semnificative, de a se preface în rezonanța gesturilor și actelor pe care le săvârșesc personajele sale. Privirile sunt întrebari și apoi sunt răspunsuri, sunt neliniști sau, dimpotrivă, exprimă certitudine. Nimic din ceea ce se poate comunica prin tăcere (și cât de profunde pot fi adesea adevărurile subînțelese!) nu a fost deviat în replici convenționale (sau chiar neconvenționale, dar tarate de mecanismul însuși al punerii în replică, de funcția acesteia, de șirul de vorbe care sparge climatul comunicării prin gând).
     Desigur, abilitatea aceasta nu se poate obține decât prin actori aleși la înălțimea situației. Aș spune că și aici, din nou, «tânărul debutant» are un mare merit a știut să-și facă o distribuție, s-o conducă, a știut ce să-i ceară, și mai ales să se facă înțeles în intențiile sale. Mircea Albulescu și Constantin Diplan, iată se poate vorbi de un duo, de un tandem actoricesc cum filmul nostru nu prea are de multe ori ocazia să-l impună. Discreție, reținere, inteligență, explozie și apoi cufundare în sine, decența sentimentelor dar și fermitatea afirmării lor — între aceste date Mircea Albulescu poartă un om, un destin, o viață. Nimic lipsă, nimic de prisos. O biografie? Nu. Portretul unui om surprins în mișcare, în activitate, în viață obișnuită, un portret viu, și peste toate, un portret artistic. Parcă în opoziție cu el — nu prea reținut, nu prea discret (la început), nu prea reconfortant ca tovarăș de drum (ai fi tentat să spui că e gata în orice clipă să dea ușuratic (tot la prima vedere), personajul lui Diplan pare la antipod, dar din el izbucnește o profundă omenie, o tandrețe aspră (aspră ca și munca pe care o face), o înțelegere pentru care nu este de ajuns numai inteligență, mai e nevoie și de înțelepciune. Și lângă aceste «forțe ale naturii» care refuză să devină eroi, și refuză aureola și refuză legendarul, pentru că simt că acestea ar însemna sfârșitul lor de oameni adevărați — o tânără (toată can­doarea pare că s-a adunat în ea), o tânără care e numai încredere și «pricepere la oameni» — tocmai ea este răsplătită cu sfidarea încrederii ei și cu contestarea «priceperii ei la oameni», tocmai de omul pentru care se încumetase la acest drum, ca să-I urmeze acolo unde fusese repartizat să-și facă meseria. Tora Vasilescu — și ea, cred, la primul film — se alătură acestui tandem actoricesc de primă dimensiune Albulescu – Diplan, cu multă sensibilitate și cu imensă participare la ceea ce se întâmplă.
     Aș spune că filmul Cursa n-ar fi fost de conceput fără un operator ca Florin Mihăilescu, și asta nu pentru o sumedenie de argumente care ar putea fi invocate, ci pentru unul singur în mod special: operatorul vorbește aceeași limbă cu regizorul.
     Cursa, filmul unui debutant? Nu. Cursa e filmul unui cineast.