Cristian Mungiu, ca să nu existe nici o confuzie. Am citit câteva comentarii în presa bucureșteană, am văzut una sau două emisiuni de televiziune, am auzit vreo două știri-bombă — cea cu acuzația de plagiat și cea cu amenințarea cu acțiunea în instanță a directorului CNC — și cam atât.
M-aș fi așteptat la talk-show-uri fluviu în care triumful lui Cristian Mungiu să fie întors pe toate fețele posibile, așa cum se întâmplă în America în noaptea Oscarurilor. M-aș fi așteptat la analize din partea oamenilor competenți, care să vorbească bunăoară despre cum s-a ajuns la acest moment de grație. Aș fi vrut să se vorbească de exemplu despre deschizătorul de drumuri care este Nae Caranfil și care a readus realismul și story-ul în cinematogafie, rupând cu tradiția nenorocită în care cineaștii noștri își doreau cu toții să fie Tarkovski sau Fellini și să spună marile adevăruri ale vieții, morții și Universului și nu reușeau să producă decât niște penibile pseudoeseuri cinematografice para-metafizice.
Aș fi dorit să se vorbească despre excepționalul road-movie Marfa și banii și despre Cristi Puiu, pe care, personal, îl văd favoritul român la câștigarea Oscarului pentru cel mai bun film străin, dar și despre ceilalți membri ai acestei generații care are o șansă excepțională să facă din filmele lor o școală cinematografică de genul neorealismului italian sau al Noului Val francez.
Nu vreau să aud însă nimic despre „triumful României” sau al „cinematografiei românești”. Îmi amintesc de o uimire a lui Andrei Pleșu care se mira de ce cred fanii sau suporterii că victoriile favoriților lor, fie ei artiști sau sportivi, sunt victoriile lor personale, și nu ale protagoniștilor. Da, este adevărat, am citit pentru prima oară de când citesc presă străină că. „Romania rules” sau expresiile „România” și „forță mondială” în aceeași frază. Dar acest Palme D'Or nu aparține României: el îi aparține înainte de orice lui Cristian Mungiu și cred că ar fi o lipsă de respect față de artist să spunem altceva. Cât despre „cinematografia românească”, presupunând că prin această sintagmă se înțelege o formă instituționalizată de artă, mi-aș fi dorit ca directorul CNC, Eugen Șerbănescu, să nu mai repete atât de des cum i-a dat el lui Cristian Mungiu 20.000 de euro ca să facă frumos la Cannes, când același Șerbănescu îl acuza la începutul lunii pe Mungiu că mușcă mâna care l-a hrănit îndrăznind să critice instituția care l-a finanțat. Pentru Șerbănescu, acest lucru ar fi însemnat o lipsă a unei „minima moralia”. Las deoparte faptul că sintagma „Minima Moralia” în gura lui Eugen Șerbănescu este un gând insuportabil, dar ideea că un artist trebuie să tacă și să înghită gunoiul CNC în schimbul banilor este nu numai moralmente odioasă, dar relevă și o mentalitate de contabil. Numai un astfel de individ se poate lăuda acum, în momentul unui succes fabulos, cu banii dați de la stat, după ce cu puțin timp înainte folosise un limbaj incalificabil.
Cât despre nume ca Sergiu Nicolaescu sau Ioan Cărmăzan, îmi pare rău instantaneu că le-am menționat.
CNC nu este o instituție care are legătură cu arta cinematografică, ci cu banii. Pretenția CNC că face „evaluări obiective” ale proiectelor cinematografice este ipocrită pe măsura eșecurilor reprezentate de faptul că Moartea domnului Lăzărescu a fost respins, iar Patru luni... era cât pe-aci. Și, dacă este vorba de bani de la stat și de criterii irelevante și falimentare, este limpede că CNC este o formă de corupție instituționalizată.
Cât despre acuzația de plagiat e cam așa: în „Epistolar” Gabriel Liiceanu descrie un gen de intelectual nevrotic care crede că ideile sunt ca ouăle și se pot fura și care nu-ți împrumută cărți de teamă să nu te calce tramvaiul și să nu le mai recupereze. No comment.
