„Cucoana Chirița” – cronică de film

     Încântătoare întâlnirea unui Alecsandri — vajnic apărător de dulce limba românească cu Draga Olteanu-Matei, vajnice interprete de grai pitoresc pe care îl rostește cu hazul ei savuros. Mai ascuțit-ironic atunci când vorba de Chirițoaia, personaj căruia îi dă su­flu, clocot, culoare, de atâția ani pe prima scenă a țării. Și iată-i astăzi visul împlinit: is­prăvniceasă a ajuns „cinematograficeasă”, (ce m-ar mai fi încondeiat autorul Chirițelor pentru acest calc barbar a la trântisionul lui Guliță ot Bîrzoieni). E atâta timp Draga Olteanu-Matei se pregătește să o aducă pe Nineaca din teatru în cadrul cinematografic dinamic, tocmai potrivit temperamentelor dumnealor — personaj și interpretă. Dar un cadru mai deosebit în care cânticelele și cuple­tele lui Flechtenmacher-Alecsandri se înso­țesc cu arii și melodii scrise anume de George Grigoriu pentru un musical autohton vesel și animat, galopând între farsa și vodevil între comedie de moravuri și satira social-lingvistice cu țepi a la My Fair Lady, dar îndreptați când împotriva parvenitismului stricător de caractere, când împotriva franțuzismelor rău asimilate stricătoare de limbă, sau a peș­cheșurilor luate de ispravnici care împart dreptatea cui dă mai multe carboanțe pe ace­lași curcan chior.
     Cu atâtea adrese critice, scenariul Dragăi Olteanu-Matei devenit filmul regizat de Mircea Drăgan și adaptând Chirițele tradiționale plus câte un Sandu Napoilă ultra retrogradul, moralist vehement, ori niște păpușari din „le­șii în carnaval” — riscă să se poticnească într-un didacticism prăfuit. Or să galopeze pe călușei de bâlci, cu situații grotești speculate într-o șarjă groase (cum au mai pețit-o cu ci­nema-ul unii clasici). Îmi pare ca tocmai aici, unde tentațiile erau nu puține s-a lucrat cu tact și măsura, fără a se pierde, însă, umorul. Autorii, susținuți cu brio de o echipă ac­tori și figuranți bine aleși, care joaca și cântă cu o bucurie rar întâlnită în comedia noastră sau pictează decoruri, costume într-o exube­ranță coloristică fără stridențe — realizează împreună un spectacol dinamic, un musical antrenant și cu multe glume de care nu te mai rușinezi cum ți se mai întâmplă la unele comedii transpuse pe celuloid. Chiar și câte o vorbă mai în doi peri — de la Alecsandri ci­tire e spuse în treacăt, doar atât cât se condimenteze personajele: un bucătar oacheș care „pentru tine, Chivo, fată” se omoară să se „sfranțuzească” recucerindu-și frumoasa ba cu „loderozu” ba cu „obuiantul”: o cumnățică apriga, de trei ori vădane, nicicând re­semnată sau o cameristă minte sprințară, în tradiția vodevilului, și cu adăugiri locale în genul „decât un stăpân pe cap mai bine șase slugi” sau „geaba s-o trezit boierul dace nu s-o deșteptat”. Replici servite cu verve, cu­loare, fără insistențe și îngroșări de către Jean Constantin, Ileana Stana Ionescu, Ro­dica Popescu-Bitănescu. Bîrzoiul lui Dem Rădulescu are și el binevenite schimbări de registru comic. Actorul își ironizează personajul câteodată cu vaga simpatie (când e sufo­cat de ifosele franțuzitei consoarte sau de straiele nemțești în care se simte ca un „co­coș fălos numai bun de făcut borș”) ori satirizează mai energic pe cel care răspunde țăra­nilor fără milă când aceștia se plâng de Bîrzoi junior că le calicește vițeii și aține cale coda­nelor: „Bine vă face! De ce nu va țineți vițeii și Măriucele?” Sigur că scena răzbunării carului — travestiul mai nereușit al lui Leonaș — apărându-se de jandari cu biciul pe care-l mânuiește ca lasoul, descinde mai ales din farsele populare păstrate în teatrul de pă­puși. Dar ce altceva sunt „leșii în Carnaval” decât o farsă cu aceeași obârșie îndepărtată, pe care autoarea scenariului n-a ocolit-o, și cred că bine a făcut. Tabloul se întregește astfel (și nu se închide, cum pretindea ci­neva) dând filmului parfum locat, dar și par­fum istoric, de epocă. Și aceasta nu numai prin inspiratele costume și decoruri semnate de Ileana Oroveanu, Elena Forțu și Vasile Ro­taru prefațând ingenios, în chip de schițe în­ceputul poveștii, sau prin inspiratele melodii scrise pentru soliști sau pentru ansamblu  de către George Grigoriu, ci prin armonizarea lor inteligentă.
     Cred că Draga Olteanu a realizat o adaptare bine documentată, valorificând teatrul, dar si proza lui Alecsandri. Însă viu, amuzant și nu ca o arheologie sentimentală. A folosit chiar acel spiritual „dicționar grotesc” din care a extras câteva mostre de stropșire a limbii în cânticelele amorezilor pretendenți („Vergure divina și senine”  sau „ore jivina de amor suspine”) Doi cântăreți de mu­zică ușoară Cornel Constantiniu și Dorin Anastasiu în numele lui Lampadie Coicârlă și Acachie Brustur — onomastică prefigurând pe Farfuridi și Brânzovenescu — oftează cu dor și jele pe note când sunt respinși de Chiri­țoaia. Pentru că Nineaca ar vrea gineri franțuziți din protipendă („Auzi dumneata, să-mi dau eu bunătate de copchile nouă-nouțe după niște cloambe de moda veche”). Paraponul pretendenților e mai comic decât cel al lui Leonaș romanticul frate de suferință (dar cam șters și stângaci sub haina justițiarului sui generis așa cum e figurat el de Adrian Păduraru). Gingașă, suavă ca o garo­fiță — Luluța Monicăi Rusu; mai pamântene, zglobiile duducuțe îndrăgostite: Cezara Dafinescu și Bianca Ionescu. Și ei cu toții, filmați de Ion Marinescu când într-un carusel vioi, amețitor (figurația cântătoare ce comentează satiric excesele noii mode, dansurile de im­port tip french-cancan sau fumurile — la pro­priu și la figurat — ale stăpânilor bonjuriști) când cu opriri atente pe detalii de mimică fo­lositoare portretului încondeiat (Reacțiile amuzat-uimite ale lui Monsiu Șarl, de pildă, subtil schițat de Ștefan Tapalagă) sau reacțiile ironic amuzate ale pseudo-directorului interpretat cu eleganțe de Iurie Darie).
     Prea îndrăgostite de cinema și cunoscându-i bine tainele, Draga Olteanu-Matei ca scenaristă, interpretă, dar și ca asistentă de regie, nu și-a reținut prea mult „partea le­ului”. În sensul că nu și-a urmărit suficient, cu mai multa atenție și ca mise en scena, ca filmare, propriul personaj. De aici unele pla­nuri care o dezavantajează, unele replici de duh ce se pierd în forfota generala, în timp ce altele nu sunt tăiate la timp. (Printre altele, cele două bocete identice, mult prea lungite, la accidentele lui Guliță).
     După o bogată exersare a multor genuri, Mircea Drăgan revine la comedie ștacheta mai ridicată decât în seria B.D.-urilor. Alături de colaboratoarea sa inspirată, cineastul exercită cu nerv și fantezie, cu siguranță și firesc profesia, regăsindu-și bucuria de a filma, ca în primele sale pelicule. Și găsindu-și, într-o bună companie, chiar și o vocație nouă: vocația comediei muzicale. Gen de care ne bucurăm cu toții.