— Acum filmul Felix și Otilia există, în curând va fi confruntat cu spectatori. „Enigma” Otiliei, așa cum ați afirmat dumneavoastră în timpul filmărilor, s-ar părea că a fost dezlegată. De dumneavoastră și de scenaristul loan Grigorescu. Credeți într-adevăr ?
— Dacă stau bine să mă gândesc, și lucrul acesta îl fac cu destulă precauție, autorul atribuie sensul de enigmă mai mult decât personajului Otilia din roman, feminității în general, așa cum se dezvăluie ea în raportul dintre un bărbat și o femeie. Nu știu de ce, acest lucru n-a fost bine înțeles din declarațiile mele anterioare. Poate și din cauza explicațiilor insuficiente, dar atunci mă găseam în perioada unor căutari — destul de complicate pentru mine, și în general pentru un regizor aflat în fața unei ecranizări —, destul de dificile, dată fiind și amploarea romanului scris de George Călinescu.
— Atunci vă propun să vorbiți nu despre enigma Otiliei, ci despre enigmele ecranizării.
— Cred că așa e mai bine. Cea mai mare dificultate întâlnită în drumul de la roman la film a fost modul în care aș fi putut reprezenta reflecțiile pregnante ale autorului, care intervine permanent în subiect, lucru aproape de nerealizat cu posibilitățile cinematografului.
— Cred că aceste reflecții sunt înglobate în modul prin care imaginea ne invită să vedem și să urmărim personajele. Să ne oprim puțin la ele, pe același drum de la roman la film. Apropierea dintre Felix (Radu Boruzescu) și Otilia (Julieta Szönyi) se face greu; chiar prima lor apariție pe ecran sugerează neînțelegerea dintre ei...
— Da, într-adevăr, sunt unele lucruri surprinzătoare în film, dar am fost nevoit să reduc mult din partea de început, și deci din apropierea aceea cu înaintări și retrageri dintre Felix și Otilia, și să ajung astfel mai repede la situația lor dramatică. Ritmul și durata unui film sunt supuse unor anumite canoane — durata îndeosebi — și atunci mi s-a părut firesc să restrâng partea de descriere — enunțul — în favoarea conflictului. Trebuie să fie clar pentru mine, și deci pentru spectatori, că Felix nu vedea în Otilia o eventuală Georgetă, ci pe viitoarea lui soție.
— Din primul moment?
— Cred că da. Să nu uităm că ei se cunosc de când erau copii. Lucrul acesta se și spune în prima secvență.
— Și Otilia?
— Otilia dorește să fie independentă. Ea încearcă să depășească condiția femeii în societatea de la începutul secolului.
— Mă tem că toate aceste lucruri pot părea aride și străine de atmosfera cărții și a filmului. Poate că adevărata dificultate a constat în recrearea acestei atmosfere...
— Da, n-a fost deloc ușor. Dar m-au ajutat să depășesc această dificultate niște actori excepționali, care și-au înțeles foarte bine rolurile, cum ar fi Clody Berthola (Aglaie), Gheorghe Dinică (Stănică), Gina Patrichi (Olimpia), Violeta Andrei (Georgeta)...
— Leni Dacian (Aurica), Eliza Petrăchescu (Marina), Ovidiu Schumacher (Titi)...
— În afara acestora, și a altor interpreți neprofesioniști, m-au ajutat foarte mult, în dificila încercare de recreare a atmosferei călinesciene, imaginea, decorul și costumele...
— Un stop cadru în filmul dumneavoastră e un tablou de epocă. E, totuși, ciudat cum într-un film aproape lipsit de prim-planuri, figurile apar atât de pregnante, încât cu greu mai putem disocia actorii de „portrete de familie” din albumul nostru de cinefili.
— Aceasta se datorește în primul rând sistemului novator în care a fost creată culoarea în raport cu ambianța decorului și a costumelor. Am colaborat, de altfel, cu câțiva dintre cei mai interesanți creatori de imagine, costume și decor; îmi îngădui să-i numesc: Miruna Boruzescu, Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fischer, Radu Boruzescu...
— Știu că proiectul de ecranizare a „Enigmei Otiliei” a cunoscut diferite variante...
— O prefer pe aceasta.
— ...și că ideea de a realiza filmul l-a interesat și pe George Călinescu.
— Am avut în vremea aceea lungi și fructuoase discuții cu George Călinescu, care, după cum se știe, avea o adevărată pasiune pentru cinematograf. De aceea mă gândesc că i-am putea împlini postum dorința de a ecraniza „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”, „Cartea nunții”. Pe scenariul meu regizoral păstrez însemnările și observațiile domniei-sale, un manuscris prețios pentru cinematografie.
— Dar pentru că am discutat de enigme și despre rezolvările lor, cred că în film există secvențe în care semnificația depășește informația, iar senzația pe care am resimțit-o e a unei lumii crepusculare, insolită, stranie și nu lipsită de enigme...
— Nu știu să explic cum am izbutit asta, dar am simțit că așa trebuia făcut.
— La mere, Viața nu iartă (ambele realizate cu regizorul Manole Marcus), Poveste sentimentală, Procesul alb, serialul Neînfricații și, acum Felix și Otilia. lată filmografia regizorului Iulian Mihu. În Neînfricații (lucrare neterminată) există o interesantă experiență de limbaj cinematografic, un fel de spectacol total în care apăreau, cu rol la fel de important, muzica, decorurile, culoarea și improvizația. Un cinematograf al viitorului?
— La acest lucru mă gândesc de ani de zile, dar cine poate ști cum va arăta cinematograful viitorului.
— Sfârșim deci discuția tot cu o enigmă...
