Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Crucea de piatră. Un exorcism ratat


     Un prolog verist — hingheri în exercițiul funcțiunii ― și un epilog suprarealist — picioare răsturnate, cu jartiere retro, aplaudând! Acolada deschisă este o metaforă explicitată de regizorul Andrei Blarer astfel: „Odată cu desființarea stabilimentului, prostituția s-a propagat în toată țara!” Apare însa evident un viciu de fond care a prejudiciat și forma. Semnul de echivalență pus pripit între „prostituție” și „delațiune” creează confuzii și antrenează o denaturată percepere retroactivă a ambelor fenomene care, într-adevăr, au grevat și încă greveaza asupra unei părți a societății noastre.
     Fiind vorba de eșafodajul unei satire „politico-erotice”, cum o definesc autorii, sensul concret al pervertirii ideologice, conform legilor oricărui discurs estetic, ar fi trebuit sugerat și nu ostentativ și excesiv vehiculat cu fiecare acțiune și replică, cu slogane scandate și afișate până la saturare. În așa fel încât se ajunge la completa anulare a figurii de stil care viza persifiarea moralei comuniste. Supralicitări de genul carnetul roșu asimilat cu tradiționala condicuță fac ca hazul dorit să se spulbere înainte de a fi prins contur, iar sarcasmul să se înfățișeze visceral, lipsit de filtrul ironiei.
     Obedienta reluare a frazeologiei Iimbajului de lemn, asezonat cu jargonul specific mediului, într-o tentativă de exorcizare și dezicere ar putea iluziona doar spiritele gregare. De aici decurg și deficiențele dramaturgiei construită monoton, fragmentat și repetitiv printr-o basculare între habitudinile pensionarelor localului și implicațiile politice redate, de pildă, cu ocazia „vizitei de lucru” a activistului local sau cea inopinată a generalului sovietic. Singura scenă de autentic haz este cea când acest ofițer, un Gargantua al vodcii întruchipat de Fanuș Neagu, e atras nu de profesionistele sexului, ci de șarmul nevestei — o modestă gospodină (Dorina Lazăr), spre disperarea soțului infidel. Un montaj ce ignoră orice elementare reguli sporește senzația de plictiseală în absența unui conflict real, a lipsei ritmului alert pe care l-ar fi presupus acumularea de umori tensionate, explodând în scena culminantă a mitingului, când timpul glisează între '49—'89, scontându-se pe un alt hazardat semn de egalitate între stalinism și ceaușism. Neprofesionistul François Pamfil aduce cu sine un supărător aer diletantistic personajului său negativ fiindcă Finkelstein/Finchelescu (dezonorantă și ieftină aluzie), sacrificat astfel la propriu și la figurat, este încărcat cu toate tarele momentului istoric plus păcatul sodomiei căruia îi cade victimă de ocazie, înghesuit prin „forța revoluției” într-un obscur gang, chiar hingherul convertit la comunism și... în avans la economia de piață. Acest erou exponențial deopotrivă pentru ziua de ieri, dar și pentru cea de azi i-a revenit Iui Gheorghe Dinică să-I saIveze, având în vedere recentele sale experiențe filmice asemănatoare. Dar oare regizorul nu a avut destulă încredere în potențialul creator al actorului de a recurs la un soi de exhibiționism mascat de tatuajul abdominal îndelung panoramat?!
     Expedierea portretistică este sesizabilă și în cazul unor personaje de plan doi. Tipologii interesante schițează totuși debutanții (este cunoscută calitatea regizorului de descoperitor de talente), și, bineînțeles, actorii consacrați: băiatul de casă (Florin Bala); agentul de la Siguranță (Ștefan Sileanu); junele versificator (Silviu Biriș); pseudo-muscalul-vătaf (Ilarion Ciobanu); patroana volubilă (Florina Cercel); cuscra mironosiță (Margareta Pogonat); juna candidă (Corina Dănilă); unguroaica credulă (Manuela Harabor); iubitoarea mamă (Mara Grigore); generoasa gitană (Carmen Trocan); fata cooperantă (Cerasela losipescu); militanta aprigă (Valeria Cociaș) și cea patetica (Carmen Tănase).
     Incidentul regretabil al schimbării fortuite a trei operatori (Doru Mitran, Gabriel Kosuth, Alexandru Solomon ― trei remarcabili directori de imagine) avea sa împieteze nu atât asupra atmosferei, care are culoare și pitoresc, cât asupra portretelor lipsite de percutanță în fața unui aparat mânuit mereu de altcineva. De aici încă o notă de falset care contribuie la kitsch-ul general dictat și de o pseudo pudibonderie. S-a considerat probabil că se poate evita obscenitatea concentrând vulgaritatea cu preponderență în zona cuvântului și mai puțin a gestului. Singura „picanterie” este cea a ilustrării termenului profesional „la curea”. Culmea, un film despre „Crucea de piatra” este complet lipsit de senzualitate ca și de scene sexy, care ar fi cerut un rafinament aparte pentru a nu cădea în porno.
     Sunt acestea câteva din cauzele care au contribuit la trivializarea subiectului, a propunerii care a incitat inițial, pe bună dreptate, interesul producătorilor. Deși realizatorul se mândrește cu faptul că producătorii nu au intervenit în nici un fel în elaborarea filmului poate că nu ar fi fost rău (mai ales că unul dintre ei este chiar cineast) să o facă, interesați cum erau, desigur, și de reușita artistică a peliculei. Ar fi o profesiune de credință la care ar fi de dorit să adere și proaspeții mecena de care cinematografia noastră are atâta nevoie.
 
 
 
(Noul Cinema nr. 4/1994)

Tags: andrei blaier, cronica de film, crucea de piatra, irina coroiu, titus popovici

Comments: