I-a fost dat liniștitului oraș Nyon din Elveția romandă să găzduiască primul bilanț (cinematografic) al transformărilor din Estul Europei. De 22 de ani se desfășoară aici, în fiecare toamnă, Festivalul internațional al filmului documentar care își propune să examineze evoluția genului, dar și să fie „un barometru și un martor al temelor zilei”, cum precizează directoarea lui Erika de Hadeln. Evenimentele au vrut ca această ediție să fie cea mai fierbinte. De 95 de ani cinematograful depune mărturie despre epoca sa, dar niciodată nu a avut ocazia, ca în aceste ultime luni, să înregistreze pe peliculă seisme sociale și politice atât de mari, atât de hotărâtoare pentru destinul agitatului nostru secol. Căderea dictaturilor comuniste a făcut posibilă scoaterea la lumină a unor documente cinematografice care vorbesc despre crimele înfăptuite în numele utopiei „socialismului biruitor” și revenirea în atenție a cinematografiilor pentru care frontierele erau de netrecut. Este vorba în primul rând despre cinematografia română, protagonista unei ample retrospective și, într-un fel, vedeta festivalului. La Nyon s-au putut vedea în această toamnă pelicule de pe toate continentele, aproape toate revelatoare pentru condiția umană la sfârșitul mileniului al doilea. Oricât de bulversante, imaginile cu ținuturi și obiceiuri exotice, bolnavi de SIDA și ape poluate n-au reușit să le egaleze în interes pe cele ale mulțimilor care au săvârșit revoluțiile est−europene.
Nu, televiziunea nu a reușit să anuleze interesul și emoția stârnite de imaginile milioanelor de oameni care, în piețele multor orașe europene își strigă dorința de libertate înfruntând rânduri compacte de scutieri și soldați. La Berlin, la Praga și apoi în condiții mult mai dramatice, la București, florile manifestanților fac puștile să abandoneze poziția de tragere. Cronica anului revoluționar 1989 aduce la numitorul comun al „cinematografului de urgență” câteva filme ale festivalului. Conceput inițial ca un dialog al generațiilor, ca o anchetă în rândul tinerilor pe tema „ce vă doriți cel mai mult?” filmul ceh
Dorința cea mai scumpă (regia Jan Spata) devine seismograma „Revoluției de catifea” − incluzând alături de instantanee din 1989 secvențe filmate în 1968, asamblarea răspunsurilor schițează năzuințele care au dus la schimbarea mult visată: „nu mai vrem minciună”, „vrem democrație”, „vrem libertate”. Totul spus cu spontaneitate, cu sinceritate, uneori cu umor. Replici și fizionomii asemănătoare am întâlnit în
Trecerea/ Elemente pentru o reflexie, una dintre ultimele producții cinematografice realizate în R.D.G., pentru care regizorul Kurt Tetzlaff a primit la Nyon Premiul televiziunii. O lungă convorbire cu un student interesat de religie sugerează prin pars pro toto, portretul tinerei generații a cărei arzătoare dorință de libertate a făcut să se prăbușească zidul Berlinului. Euforia trăită de ambele părți ale zidului în primele ore după ce s-a hotărât demolarea lui este descrisă în imagini ciné−vérite de filmul
În splendoarea acelei fericiri, semnat de Johann Feindt și Helga Reidemeister, autori aparținând grupării „Blick ins Land” („Privire asupra țării”), formată din documentariști din R.D.G. și din R.F.G. Din programul acestei grupări de creație: „responsabilitatea noastră de documentariști este să privim condițiile dincolo de primele impresii”. Realizatorii încearcă să examineze într-adevăr în profunzime consecințele reunificării. După frenezia trăită în orele demolării zidului oamenii încep să privească viitorul cu îngrijorare. Vor reuși germanii din Est să-și uite traumele? Vor putea să se adapteze într-o lume dominată de alte valori decât cele pe care s-au obișnuit să le respecte? Sunt întrebări la care răspund, uneori cu sinceritate dezarmantă, „subiecții” anchetei. Rând pe rând, apar în fața camerei un fost ofițer al faimoasei STASI, un psiholog care a colaborat cu această temută instituție, niște studenți care și-au confecționat din drapelul est−german costume de carnaval, un tânăr furios pe foștii comuniști, oameni mai mult sau mai puțin pregătiți să trăiască într-o lume fără minciună. Filmate în februarie și martie impresiile despre reunificare ale germanilor abordați de realizatori semnalează existența unor mari probleme sociale, dar lasă și destul loc pentru speranță în spațiul celui mai mare stat european.
Fragmente din cronica Revoluției române sunt incluse în toate cele trei filme care au reprezentat țara noastră în concurs.
Încotro? de Elefterie Voiculescu schițează în 17 minute, istoria României, făcând apel la materiale de arhivă. Imaginilor foarte cunoscute ale, evenimentelor din decembrie li se adaugă, pentru o aducere la zi a scurtei istorii, secvențe ce surprind începutul manifestației−maraton de la Piața Universității. În ciuda unui comentariu destul de tern, pelicula are o anume forță care vine, după cum aprecia Philippe Schneider în ziarul „Tribune de Geneve” din „coliziunea dintre trecut și prezent, din interogațiile unui întreg popor care încearcă să se raporteze istoriei și care, inevitabil își pune întrebări în legătură cu viitorul”. Câteva zile din decembrie trăite cu intensitate de toți românii fac obiectul anchetei întreprinsă de regizorul Ștefan Gladin și operatorul Traian Popescu în
Ziua cea mai scurtă. Discutând cu o mulțime de martori, realizatorii refac parcursul cuplului Ceaușescu de la fuga cu helicopterul până la procesul și execuția din cazarma de la Târgoviște. Autorii resping tentația detaliului pitoresc și a punerii în pagină senzaționaliste. Ei își refuză chiar și atu-ul potențialului afectiv al unor secvențe din proces și reușesc performanța de a evoca teroarea ceaușistă fără a-i arăta vreodată pe dictatori. În această zonă se conturează, cred, meritul filmului. Lăsându-i pe martori să vorbească, realizatorii sugerează spaima uriașă a celor care le-au ieșit în cale celor doi fugari, frica obsedantă de care nu toți s-au eliberat (unul dintre ei a rămas, se pare, șocat pe viață). Mecanismul teroarei a fost atât de bine pus la punct încât nu mai poate fi oprit. Vorbitorii se exprimă cu prudență și apelează la clișee pe care le cred potrivite cu ipostaza lor „oficială”. O posibila concluzie a filmului lui Ștefan Gladin și Traian Popescu: nu ne vom vindeca ușor de traumele „epocii de aur”.
Această idee se poate „citi”printre imagini și în
De Crăciun ne-am luat rația de libertate de Cătălina Fernoagă și Cornel Mihalache, peliculă premiată cu „Sestertul de argint”. Reacțiile unor telespectatori care, după transmiterea pe postul T.V., în seara de 25 decembrie a filmului despre procesul și execuția dictatorilor, telefonează indignați pentru că s-au cenzurat secvențe, relevă noua relație dintre public și mass-media în România. Suspiciunea hipertrofiată a unora și reflexul de prudență exagerată al celorlalți, desigur sechele ale unei mentalități deformate, deschid primul conflict major dintre televăziune și spectatorii ei. Nimeni nu se mai mulțumește cu adevăruri spuse pe jumătate.
Democrația de la Vest la Est
Una dintre definițiile democrației ar fi: a ține cont de părerea celuilalt. Este o temă preocupantă atât pentru cineaștii din Vest, cât și pentru cei din Est, după cum s-a văzut din filmele festivalului. Mi s-a părut atrăgător discursul pe acest subiect ținut de elvețianul Erich Langjahr prin
Bărbați în ring (mențiune specială a juriului), o reflexie asupra importanței unei vechi tradiții a țării, Landegemeinde, obiceiul de a pune în discuția obștei toate problemele religioase și de a le soluționa prin vot. Obiectul disputei surprinse de film îl face acordarea dreptului de a vota femeilor într-o comună a zonei muntoase. Rezistența în fața noutății și puterea prejudecăților sunt surprinse cu simțul detaliului și, deloc lipsit de importanță, cu umor. Tot despre un scrutin, de data aceasta cu o miză mai mare, vorbește alt film elvețian,
Palavre de Alexander J. Seiler. Punând într-o relație subtilă aspecte de la repetiția unei piese de Max Frisch și din dezbaterile parlamentului, autorul evocă o problemă discutată cu însuflețire de opinia publică în 1989, dacă în Elveția armata își mai are rostul? Despre toleranță ca o condiție sine qua non a democrației vorbește filmul englez,
Raj-Mohan Gandhi, întâlniri cu adevărul de Clare Gartell Davis, un pasionat dialog cu politicianul indian care încearcă să ducă mai departe ideile strălucitului său bunic Mahatma Ghandi.
Foarte preocupați de tema luptei pentru democrație sunt și cineaștii sovietici care profită din plin de principiul transparenței. Aș exemplifica prin
Binecuvântați fie cei respinși (regia Boris Kustov), un omagiu dedicat disidenților care au înfruntat totalitarismul în anii '60—'80 și jurnalele video
Ogoniok nr. 1/1990 și
Ogoniok nr. 3/1990 din sumarele cărora citez: Reîntoarcerea funcționarilor sovietici după căderea lui Ceaușescu; Răscoale în Azerbbaijan; Un vechi soldat din Afganistan; Portretul a cincii noi partide politice; Contrastul dintre reputația Teatrului „Bolșoi” și groaznicele condiții de muncă. Cred că titlurile subiectelor spun mult.
Dreptul la memorie
Poate că unul dintre cele mai importante câștiguri aduse de furtunoasele transformări din Europa de Est este dreptul la memorie. Istoria oficială a acestor popoare obligate de dogmele comunismului să-și uite trecutul este refuzată acum cu obstinație. Cinematograful oferă, prin intermediul documentului filmat, dovezi despre evenimentele pe care oamenii nu îndrăzneau să le evoce decât în șoaptă. Unul dintre acestea este masacrul din pădurea Katyn, unde NKVD-ul sovietic a asasinat 4500 de ofițeri polonezi în 1940, atribuind crima naziștilor. Adevărul este restabilit de coproducția polono−franceză
Pădurea din Katyn de Marcel Lozinski, câștigătoarea ex-aequo a unui „Sestert de argint” împreună cu pelicula poloneză
Procesul (regia Krzystof Lang). O altă atrocitate comisă de stalinism este evocată aici, condamnarea la moarte a unor ofițeri polonezi care s-au refugiat în timpul celui de-al doilea război mondial în Anglia, fiind acuzați în anii 1949 − 1956 de a fi participat la o conspirație împotriva statului.
Documente cinematografice surprinzătoare, provenind din arhivele K.G.B-ului folosește filmul sovietic
Disciplinarii (regia Lev Danliov). Adevărul despre batalioanele disciplinare sortite să asigure cu orice preț înaintarea în linia întâi în timpul celui de-al doilea război mondial este demonstrat de autorul care supralicitează efectul materialelor cu execuții sumare și pedepse atroce. Ca și
Pădurea din Katyn, filmul lui Danilov relatează evenimentele ca și cum s-ar fi petrecut ieri. Revenită brusc, memoria provoacă insuportabile dileme morale. E vinovat numai sistemul sau sunt vinovați și indivizii care l-au slujit? O întrebare care ne va teroriza multă vreme pe noi, cei din Est.
Los olvidados
A vorbi despre cei marginalizați, despre cei uitați sau defavorizați de soartă este un principiu de „poetică” al documentarului. N-a mirat pe nimeni că un pachet serios din filmele festivalului de la Nyon a fost dedicat uneia dintre problemele cele mai discutate și mediatizate în prezent: SIDA. Pe această temă glosează peliculele americane
Crăciun la Starcross (regia Robert Elfstrom),
Trăind ultimele zile (regia Nancy Slater),
Născut în Africa (regia John Zaritski și Virginia Starring) schițează imensa arie de răspândire a bolii, disperarea celor atinși de ea, dar și speranța că va deveni vindecabilă. O puternică impresie a produs documentarul belgian
Copiii lui Ceaușescu (regia Roger Beekmans) despre una din acele „case de copii irecuperabili” din România pe care ziariștii străini le numesc unanim „lagăre de exterminare”. Este vorba despre casa de copii handicapați de la Negru−Voda unde îngrijirea pacienților ignoră reguli elementare de higienă, unde supreviețuirea este o problemă de șansă.
Printre cei uitați și redescoperiți cu ajutorul cinematografului se numară actorul sovietic Leonid Obolenski, protagonistul filmului
Obiectul care vă scapă: Leonid Obolenski de Iuri Zaharov. Juriul merită felicitat pentru că i-a acordat Marele premiu „Sestertul de aur”. Un personaj formidabil acest prinț Obolenski, interpret în pelicule semnate de Kuleșov, Pudovkin, Eisenstein, asistent de regie și inginer de sunet. O biografie extraordinară: după ce trăiește efervescența avangardei sovietice ca unul dintre animatorii grupării „școala Actorului Excentric”, după ce îl însoțește pe Eisenstein în turneul său european (unde are prilejul să asiste la filmarea
Îngerului albastru) și în America, revine în țară lucrând la perfecționarea sonorului, luptă în război, evadează din prizonierat și se face călugar, apoi este trimis într-unul din faimoasele gulaguri siberiene. După eliberarea din lagăr a rămas în Siberia, unde trăiește dintr-o pensie de mizerie. Umorul, inteligența sclipitoare și vioiciunea lui fac pasionantă evocarea trecutului. Obolenski are ceva din Falstaff spunând „he, ce vremuri am trăit”, este și farseur, și cabotin, dar extrem de înțelept și de democrat. Mesajul său către noi este: „să ne relaxăm, să fim toleranți”. În scaunul cu rotile, la cei 88 de ani ai săi, cu un surâs mucalit pe buze, Obolenski este cel mai luminos personaj văzut pe ecranul de la Nyon. Să încheiem pe această imagine solară, decontractată și să încercăm să privim viitorul ca el: adică optimist.
