În cinematografia noastră genul poliţist a cunoscut o bizară obsesie a premizelor. Fie că e vorba de
Maiorul şi moartea, de
Fantomele se grăbesc, de, să zicem,
Amprenta, cineva se întorcea în taină în ţară pentru a lua bijuterii sau tablouri sau alte obiecte de valoare uitate aici cu un sfert de secol în urmă.
Această schemă de subiect, se impusese atât de statornic, încât ne puteam aştepta să vedem şi de data aceasta un film realizat după aceeaşi reţetă. Se pare însă că obiectele uitate au fost epuizate, sau poate cei care le-au uitat au îmbătrânit aşa de mult încât reumatismul nu le mai permite să revină şi să le ia. Volens-nolens, abaterea de la schemă s-a comis.
Simpaticul domn R, ultimul „poliţist” produs de studiourile noastre, ne introduce în sfera de activitate a organelor de securitate preocupate de anihilarea spionajului economic, în viaţa ştiinţifică, industrială a României moderne.
La activul acestui film putem fără îndoială nota câteva plusuri care ţin îndeosebi de virtuţile literaturii de gen cultivate de Tudor Popescu, de calităţile actorilor şi de recuzita specifică pe care regizorul
Ştefan Traian-Roman s-a străduit să o pună în funcţiune.
Este de remarcat, mai întâi apariţia cuplului pe care îl formează căpitanul Dima şi adjunctul său, cuplu pe care scenaristul îl reia în fiecare din scrierile sale poliţiste. Deşi sumar individualizat (adjunctul rămânând doar o umbră a căpitanului), acest tandem pozitiv reprezintă totuşi o tentativă de a structura mai firesc, de a crea poate chiar o tradiţie şi a impune o tipologie originală în acest gen atât de popular. CăpitanuI Dima este înzestrat de scenarist cu o doză simpatică de omenie şi umor, cu tente de autoironie, valenţe cărora actorul
Mihai Pălădescu le-a dat o expresie convingătoare.
O anumită abiIitate scenaristică este de asemenea evidentă în ţeserea iţelor subiectului, deşi licenţele de gen de care se prevalează autorii sunt şi ele evidente: spionii sunt introduşi cu oarecare dibăcie în acţiune, se face uz de perspicacitate în apariţiile şi dispariţiile lor, simpaticul domn R merge ca turist până în Delta Dunării, unde simuleaza un înec, pentru a reapărea în Bucureşti, se predă apoi securităţii sub numele altui spion, aflat deja în ţara, ş.a.m.d. Lucrurile se complică cu o afacere de şantaj, nu tocmai bine luminată, dar în linii generale plauzibilă: o femeie care se obligase cândva faţă de unul dintre spioni îşi pune fiul în slujba agenţiei duşmane, de fiu se îndrăgosteşte o fetişcană din compania spionilor, spioni care îi ucid pe cei doi tineri ş.a.m.d. S-a câştigat cel puţin o anumită cursivitate şi coerenţă a naraţiunii, la care se adaugă încă o dată buna intuiţie a regizorului în privinţa distribuţiei.
Virgil Ogăşanu în rolul simpaticului Remmy,
Gilda Marinescu în cel al femeii şantajate şi
Silviu Stănculescu în rolul unui spion taciturn şi inflexibil încearcă o experienţă nouă, de care se achită onorabil cu unele momente care îi recomandă în continuare şi pentru acest gen (cum e, de pildă, prima apariţie a Gildei Marinescu, terifiată sub lumina lanternei), dar şi cu episoade în care o anumită lipsă de măsură a regiei îi deserveşte (vezi ultima apariţie melodramatică a Gildei Marinescu, la căpătâiul fiului mort).
Citam de asemenea, ca un câştig relativ, îmbogăţirea arsenalului tehnic şi a recuzitei de gen. Brichete care ucid, dispozitive de aruncat lame de cuţit, bombe fotoelectrice, pilule hipnotice şi alte asemenea ustensile din arsenalul luptei din umbră au pătruns din abundenţă în film şi autorii le mânuiesc cu satisfacţia copilului care a descoperit o jucărie nouă. Le mânuiesc cu atâta satisfacţie, încât tehnica aceasta creată pentru a facilita acţiunile eroilor, nu face uneori decât să le complice în mod gratuit existenţa. Ce nevoie aveau de pildă spionii să-I trezească pe Dima, să-I aşeze pe un fotoliu şi să instaleze în jurul lui o adevărat reţea de celule fotoelectrice cuplate cu o maşină infernală, operaţiune care ia timp şi energie? E greu de răspuns. Dima a fost capturat de agenţi în pădurea de lângă staţia pilot. Leşinat, ofiţerul a fost urcat într-o maşină, transportat la o locuinţă a spionilor, trezit din leşin, aşezat într-un fotoliu în paza diabolicei maşini infernale care urma să explodeze îndată ce ar fi încercat să se ridice. De unde ştia însă Dima adresa la care se află, adresa pe care o anunţa colegilor săi cu ajutorul unui emiţător obţinut printr-o mică modificare adusă aparatului de radio, pe care adversarii săi, mărinimoşi, i l-au lăsat alături, pentru ca noaptea să nu i se pară prea lungă? larăşi greu de răspuns. În sfârşit, dacă ne gândim la un alt personaj căruia, pentru a nu deconspira subiectul filmului, nu-i vom da numele, personaj care piere sub ochii lui Dima asemeni unui „Torro” sub o ploaie de banderillas, atunci trebuie să remarcăm că emoţiile pe care le vizează acest asasinat ţin mai degrabă de reflexele biologice decât de estetica groazei.
Motocicletele cascadorilor sar peste turme de oi, trec acrobatic podurile, coboară treptele turnurilor hidrocentralei de pe Argeş, încercând urmăriri spectaculoase şi voluptatea cu care toate aceste operaţii sunt executate e incontestabilă. Că această voluptate trece prea puţin „rampa” nu e însă mai puţin adevărat. Poate că regizorului îi lipseşte încă un anumit exerciţiu sau un simţ precis al spaţiului, al cadrului şi al montajului, poate că tot ce ţinea de cascadori s-ar fi cerut mai generos filmat, în spaţii mai ample, în planuri întregi, cu mai puţine tăieturi de montaj, ceea ce ar fi diminuat senzaţia de trucaj. Dar poate că în acest fel ajungem la o obiecţie mai substanţială, care se referă la ansamblul filmului.
Este vizibilă — chiar dacă n-ar fi decât partitura comentatorului interpretat de Mircea Constantinescu — intenţia autorilor de a se detaşa de gen, eventual de a-i parodia formula şi locurile comune. Este păcat însă că această intenţie parodică rămâne în faşă, că verva scontată e minimă, din ea rămânând doar un anumit ton neutru şi o tentă cenuşie în episoadele care s-ar fi vrut de suspense (vezi dispariţia spionului în deltă, vezi intrarea lui în incinta marii întreprinderi, vezi însăşi lipsa de amploare şi de atmosferă a confruntărilor din spaţiul natural, cu sau fără cascadori). Sunt tot atâtea motive de regret, împiedicându-ne să ne pronunţăm mai limpede asupra virtualităţilor originale ale regizorului debutant. Aşteptăm un prilej viitor.
