Prea mic pentru un război atât de mare este o foarte cinstită demonstraţie de cinematograf. Cinstită, pentru că nu beneficiază de nici unul din atu-urile cunoscute: nici de o temă originala, nici de un subiect senzaţional, nici măcar de prezenţa unor vedete chemate, se ştie, nu o dată să salveze situaţia. Dimpotrivă, pe un teren arhibătut — acel al filmelor de război, sau al fiImelor cu copii, sau şi una şi alta că şi asta s-a mai făcut — cu o distribuţie strict profesională, adică pe criteriul „omul potrivit la locul potrivit” şi nu pe acel al celebrităţii,
Radu Gabrea demonstrează, între limitele subiectului dat, ce înseamnă pentru el cinematograful. lar pentru el, cinematograful pare să însemne un dialog permanent între închipuire şi realitate, un fel de spectacol dublu al vieţii în ceea ce are ea mai concret şi al fanteziei noastre, care o acceptă sau o respinge, o completează sau o corectează, exact aşa cum eroul filmului, Mihai, corectează în închipuire, ceea ce e de nesuportat, de neacceptat pentru el în realitate: brutalitatea plutonierului, moartea bărbosului, moartea tânărului. Din acest dialog aproape neîntrerupt vine şi falsa senzaţie de stufos şi de nelegat pe care o lasă filmul, dar dacă n-ar fi fost aşa, l-aş fi bănuit de nesinceritate, de combinaţie făcută de dragul combinaţiei. Pentru că nu se poate să te laşi, în toată sinceritatea, în voia acestui joc dintre viaţă şi fantezie şi să fii în acelaşi timp precis ca o riglă de calcul. Şi dacă îmi place cu adevărat ceva la acest
Prea mic... este tocmai prea-plinul care vine din acel joc dintre un fantastic care ar trebui să fie realitate şi o realitate care pare de domeniul fanteziei. Cum ar fi moartea soldaţilor în armuri. Sau îngroparea împuşcaţilor. Sau mulţimea aceea gonită de groază prin râu.
De fapt senzaţia de prea plin şi stufos nu vine numai din acea pendulare între fantastic şi real, ci şi din mulţimea de senzaţii, de sentimente, de observaţii, de idei transmise în permanenţă şi pe toate căile. E un fel de voluptate a comunicării, o voluptate neînfrânată, a tot ce s-a declanşat ca impresie, ca asociaţie de idei, ca senzaţie, din contactul unui regizor cu o temă de film. O comunicare proaspătă, înfrigurată, ca o confesiune aproape copilăros de sinceră, în care poţi descifra, fără efort, un univers.
Prea mic... nu e un film de război, nici măcar un film despre un copil de trupă, ci felul cuiva anume de a reacţiona în faţa ideii de război, de copilărie, de moarte. lar acel „fel anume” nu e pus în spinarea unui personaj — Gabrea nu face nici măcar din copil haut-parleur-ul ideilor sale — ci este lăsat să existe liber, să decurgă din fiecare situaţie, să treacă prin oameni, prin decor. Nimeni nu are ceva anume de spus sau de făcut, nu există rigiditatea aceea impusă de o situaţie, o replică sau un racord care să împingă filmul în mod artificial mai departe. Filmul curge în virtutea unei gândiri foarte viu şi neliniştit asociativă, sensibilă la fiecare detaliu, descoperind şi în cel mai puţin însemnat o punte către alt gând, către altă idee. Poate pentru asta în filmul lui Gabrea războiul nu e o desfăşurare de lupte cu învinşi şi învingători, ci o stare de spirit adânc înfiptă în sufletul oamenilor, alteraţi de o prea îndelungată întâlnire cu moartea. Lupta se poartă nu numai cu duşmanul, ci şi cu acea stare de spirit căreia oamenii se străduiesc să-i facă faţă, opunându-i gesturile şi gândurile şi bucuriile mici ale vieţii normale, Dragostea tânărului pentru o fată întâlnită pe drum e un act de împotrivire în faţa morţii, ca şi gândul încăpăţânat al ţăranului la pământul de-acasă, ca şi joaca bucătarului de-a patiseria sentimentală, ca şi afecţiunea bărbosului pentru copilul de trupă. Oamenii aceştia încearcă cu atâta disperare să supravieţuiască psihic, să nu se lase doborâţi de spaimă, încât moartea lor devine o nemăsurată şi absurdă nedreptate. Moartea bucătarului plecat să împartă mâncare celor care se luptă. Moartea bărbosului în timp ce aprinde lumânări în biserică. Moartea tânărului, gol, sub privirile fetei iubite. Moartea în armuri, moartea dezertorului neamţ.
Filmul musteşte de gânduri îndurerate asupra acestei nedreptăţi unice făcută oamenilor, scoşi din matca lor de o situaţie specială. Uneori gândurile par haotice şi fără justificare imediată, dar toate se adună şi se leagă în final, în acea tăcere a copilului zgâlţâit de întrebarea repetată într-o limbă străină „nu înţelegi? nu înţelegi?” Copilul acela cu tot ce-a aflat el despre război, cutremurat de o experienţă care îl depăşeşte, poate fi oricare dintre noi. Şi la acea întrebare directă, plină de logică, poate, dar absurdă şi ea, nu se poate răspunde decât cu o tăcere.
Spunem că
Prea mic... este o demonstraţie de cinematograf. Aici intră şi alcătuirea distribuţiei — perfectă, după părerea mea — şi care aproape exclude ideea de joc actoricesc. Începând cu eroul principal, copilul Mihai Filip, şi până la ultimul figurant (excelentă fanfara de bătrâni care cântă înduioşător de fals „Pe lângă plopii fără soţ”). Cu excepţia lui
Mircea Albulescu pentru care Gabrea a creat, se pare, o partitură mai întinsă, şi bine a făcut pentru că nu l-am văzut niciodată pe Albulescu atât de sensibil şi subtil actor de film ca aici — şi cu excepţia copilului, celelalte roluri sunt concepute episodic. Şi totuşi niciunul dintre interpreţi nu trece neobservat, fiecare este pus măcar o dată în valoare şi fixat prin asta în memoria spectatorului. Pentru că, aşa cum am mai spus, Gabrea şi-a ales actorii nu pe nume, ci pe tipuri de oameni, foarte variate şi foarte potrivite cu ceea ce avea el de spus. Intuiţia lui de regizor nu s-a înşelat nici când a distribuit în film actori consacraţi, fixaţi pe o anume tipologie, şi care păreau „să nu meargă” aici. Atât
Ernest Maftei cât şi
Dan Nuţu — despre ei fiind vorba — nu nu mai că s-au încadrat perfect atmosferei dar au reuşit şi în mod cu totul remarcabil acel „altceva decât până acum” după care tânjeşte fiecare actor.
Aşa cum şi-a ales ca operator pe
Dinu Tănase — tot la primul său lungmetraj — convins că el şi numai el va putea să dea filmului imaginea de care are nevoie. Şi din nou intuiţia lui de regizor nu s-a înşelat. Imaginea, făcută de Dinu Tănase, nu se poate numi nici frumoasă, nici interesantă, nici izbutită, nicicum. Este imaginea acestui film, este vizualizarea fără cusur a unor idei, la fel de variat bogată, la fel de supusă schimbărilor de sentiment şi atmosferă ca şi ele. Ca şi tot filmul. Radu Gabrea şi Dinu Tănase alcătuiesc unul din acela cupluri ideale de creatori care funcţionează pe aceeaşi lungime de undă.
Termenul consacrat de „debut” circulă îndeobşte însoţit de o atmosferă îngăduitoare, ca o bătaie protectoare pe umărul unui subaltern. Mi s-ar părea stupid şi jenant să vorbesc despre primul lungmetraj al regizorului Radu Gabrea ca despre un debut, fie el şi promiţător. Nu numai pentru că regizorul e un om în toată firea, dar şi pentru că fiImul său e un lucru întreg, consecvent unui fel de a gândi cinematografic, consecvent unui anumit univers de preocupări declarat de altfel în filmele sale de institut
Uşa şi
Cadenţe.
Prea mic... nu poartă nici unul din semnele — poate încântătoare, poate înduioşătoare — unui început. El e opera unor oameni maturi care ştiu despre ce vorbesc atunci când pronunţă cuvântul: cinematograf
