Filmul lui Andrei Dăscălescu a fost deja judicios remarcat pe plan internaţional, iar Premiul First Appearance, la festivalul olandez IDFA 2008 (Festivalul Internaţional de Film Documentar), supranumit şi "Cannes-ul documentarului" spune foarte multe despre acest debut. Dincolo de premii, filmele îşi dobândesc un statut special şi prin receptarea în lumea din care au provenit, iar lumea lui Constantin şi Elena este în primul rând o lume românească, lumea unei Românii profunde de care ne îndepărtează caricaturile folcloristo-butaforice gen "Eterna şi fascinanta Românie" sau kitschul triumfalist al "fabulospiritului" emanat de cine ştie ce conţopist prăfuit, ambele exportate cu tam-tam ca material autentic românesc. Filmul a fost prezentat recent la închiderea primei ediţii a festivalului de scurt metraj de la Piatra-Neamţ, "Festivalul de Piatra". Constantin şi Elena sunt numele celor doi pontifi, împărat şi împărăteasă, puşi în rândul sfinţilor pentru a fi acordat drept de rezidenţă religiei creştine încetând astfel persecuţiile şi teribilele exacţiuni la care erau supuşi. Sunt şi numele celor doi protagonişti ai filmului, un Constantin şi o Elena pe care regizorul acestui documentar-testimonial le conferă demnitatea acelei sfinţenii care vine din dragoste. Pe scurt, este vorba despre bunicii lui Andrei Dăscălescu, şi chiar dacă asumă discreţia operatorului, prezenţa sa este mai mult decât una neimplicată. Oriunde camera îi urmează pe cei doi sunt locuri cunoscute de regizor, locuri care au vârste şi memorie, care se reflectă subtil într-o dimensiune interioară ce depăşeşte cadrul filmului şi constituie o lentilă în plus. Cu alte cuvinte, Andrei ştie terenul, şi ne aflăm prin ochiul magic al camerei care ni-i apropie pe aceşti doi bătrâni trăind şi rememorând vârste într-un fel de casă a bunicilor a la Ionel Teodoreanu. În primul rând sunt locurile, fiecare încăpere are particularitatea ei, camera de oaspeţi este acoperită cu scoarţe, covoare moldoveneşti, podul este decorat cu cârnaţi, slănină, afumături toate atârnând de grinzi în penumbră. Acolo se află copaia de lemn prin care trece legănat fiecare membru al familiei. M-a surprins de câte ori regizorul se opreşte asupra scărilor de lemn, cei doi bunici urcă şi coboară scări, cu o anumită lentoare, iar mişcarea lor scandează ceva din urcuşurile şi coborâşurile dialogului dintre ei. Cu un firesc care a dispărut din cotidianul nostru, cei doi vorbesc despre moarte, glumesc cu ea, dar o şi iau în serios pentru că aşa cum discută bunicul cu un prieten de aceeşi vârstă, moartea te găseşte oriunde a-i fi, de ea nu te poţi ascunde. Însă ea este şi o măsură a vieţii la al cărui capăt se află memoria despre cel care ai fost. Această memorie se regăseşte în lucruri, cele pe care le împarţi pentru a arăta ce ai făcut, dobândind respectul comunităţii şi în cei tineri care-ţi urmează. Într-o carte excelentă, Nunta mortului, Gail Klingman realiza o adevărată fenomenologie rituală a morţii în societatea ţărănească având drept reper în primul rând satele din nordul Moldovei, din Maramureş şi Bucovina. Cercetătoarea reuşea să configureze o întreagă matrice spirituală, ceea ce cred că reuşeşte pe cu totul alt palier şi Andrei Dăscălescu cu filmul său. O altă carte remarcabilă în care se poate reflecta documentarul este cea a lui Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Revăzut într-un astfel de context putem realiza şi valoarea documentară a filmului, însă ceea ce este numaidecât minunat cu acest film, care nu intenţionează să fie un film etnologic, stă în capacitatea regizorului de a evoca o întreagă lume, o lume în curs de dispariţie văzută prin ochii celor doi bunici, lumea satului de altădată. O lume armonioasă, unde suferinţa şi bucuria îşi au rostul lor şi asigură echilibrul. Constantin vorbeşte la un moment dat despre aceasta când spune că râdem cu un ochi şi plângem cu un altul, privind prin cei ce vin la cei care se duc. Un moment de excelenţă al filmului, aş îndrăzni să spun paradigmatic, este oferit tot de Elena care îi povesteşte nepoatei sale ceea ce în termeni de specialitate am putea numi un mit. Mitul, povestea se află înscrisă într-un covor acoperit de flori, probabil un obiect de zestre. Fata întreabă cum se numesc o serie de flori, numele le-a uitat, iar răspunsul vine în versuri, unde bunica explică nu numai numele fiecărui flori, dar şi locul şi rostul ei în tabloul din covor citit de la dreapta la stânga. Avem în acest covor ca în Orbitor III al lui Mircea Cărtărescu o imago mundi, este însă lumea de esenţă paradisiacă, epurată de reziduri şi unde moartea şi viaţa îşi au rolurile consacrate. Filmul lui Andrei ne instalează în acest univers paradisac, dar nu idilic, pentru că înfrumuseţarea lui nu ţine de cosmetica edulcorată a pastoralei, ci de o esenţializare care merge mână în mână cu înţelegerea şi acceptarea rostului fiecărui lucru, fiecărui gest, a principiului armonic care îl edifică. Se poate vedea acest lucru şi din felul în care cei doi bătrâni reacţionează la ceea ce ţine de faptul mundan străin de alteritatea politicului. Televizorul este "minciună" pentru Constantin, replica Elenei îl pune la punct, este minciună, dar ea este una plăcută, adică divertisment. Nu trebuie însă să îl iei în serios. Pe poarta lor se găseşte un afiş electoral, bătrînii citesc mesajul, dar nu-i impresionează, se bucură de cadourile electorale, dar asta nu-i schimbă. Lumea lor este alcătuită din gesturile care scandează ritmuri, hrănitul animalelor, mulsul vacilor, - Constantin le cântă -, treburile câmpului, instalarea războiului de ţesut. În faţa televizorului la care se aud ştiri în engleză despre un alt continent, despre o altă lume, Elena toarce lână din caier. Chipul ei luminat din interior reflectă amintirea, ea nu este, de fapt, acolo, ritmurile acestei lumi pentru care stau mărturie Constantin şi Elena nu se acordă cu cele ale lumii noi faţă de care bătrânii manifestă o mefienţă lipsită însă de ostentaţie acră. Firul vieţii lor separă două lumi, una inconsistentă, înşelătoare, departe şi una care are consistenţă, cu sens, aproape. Un obiect străin, o cutie de pepsi-cola este cercetată cu o curiozitate care-l amuză probabil pe spectator. Constantin citeşte cu voce tare neologismele tehnologiei de vârf a carbohidraţilor, desfacerea cutiei este un prilej de agitaţie a celor doi bătrâni până ce Constantin descoperă repede şpilul. Nu este vorba de ignoranţă, ci de o anume inocenţă, de acel "prima oară" care îi transformă pe cei doi în nişte copii. Aceste mici momente nu sunt speculate umoristic de Andrei Dăscălescu, şi nici antropologic. Regizorul a ştiut să prindă rezonanţa fiecărui gest, mirările, curiozitatea vie şi sensibilitatea în faţa noului într-un tipar genuin. Constantin cântă cântece religioase, îşi are locul său în strană printre ceilalţi bătrîni ai satului, însă poate fi auzit cântând şi romanţe, aşa cum Elena cântă un cântec de lume, cu rezonanţe mai degrabă ţărăneşti, dar şi un cântec care sună a litanie, de o tristeţe arhaică, străbătând vămi uitate. Cu o rară intuiţie, regizorul a prins această coprezenţă a unor timpuri care s-au sedimentat în memoria celor doi şi care devin contemporane în perspectiva morţii. Lumea romanţei este interbelică, transmisă prin ecou şi după 1947 înainte de a se dizolva cu lumea din care a provenit, lumea satului este bogată în cimilituri şi coduri organice care fixează ironia la locul ei în cântec. Cel mai des cei doi discută despre căsătorie şi moarte, sunt căsătoriţi de peste o jumătate de secol. Căsătoria este prilej de ironii tandre, moartea un prilej de ironie chiar mai complexă care ascunde nu îngrijoarea, ci un fel de împăcare, cu sine şi cu existenţa. Cele două evenimente nu se mai situează în timp, ci sunt deopotrivă prezente şi pregătesc o ieşire din timp. Este extraordinară expresia de armonie pe care o dobândeşte această simbioză în filmul lui Andrei Dăscălescu şi în acest sens constă pentru mine marele lui merit, acela de a reflecta nu doar lumea lui Constantin şi Elena, doi octogenari dintr-un sat din preajma oraşului Piatra-Neamţ, ci lumea lui Constantin şi Elena ca lume ancestrală a satului, cu valori şi semnificaţii pe care încearcă să le transmită, zestrea lor. Nu doar memoria bunicilor se află în joc, ci memoria tribului şi a unei lumi redată fără emfază, cu o extraodinară sensibilitate care transpare în simplul gest cotdian, în cântecul care acompaniază frământatul aluatului de cozonac sau al poveştii care explică rostul fiecărei flori din covorul lumii, de când este ea. Cred că alături de
Podul de flori al lui
Thomas Ciulei, poate sta şi filmul lui Andrei Dăscălescu,
Constantin şi Elena, cele mai bune filme documentare ale anului 2008.
