„Cine-şi va mai aduce aminte de noi peste 50 de ani?” Este aceasta o replică−provocatoare ce-şi are răspuns în chiar acest film de televiziune (cu perspective de a fi transpus pe 35 mm pentru a putea fi proiectat şi pe marile ecrane), conceput de cineastul
Radu Gabrea după textul iniţial al piesei scoţianului Robert David McDonald. Dizlocând structura teatrală a spectacolului lui Petre Bokor de la Teatrul Nottara, regizorul−scenarist şi-a apropriat subiectul, plasându-I în succesiunea altor pelicule ale sale cu temă similară conferindu-i o semnificaţie complexă şi mai subtilă.
O posibilă întâlnire între cele două amante oficiale ale liderilor fascişti Adolf Hitler şi Benitto Mussolini este pretextul de ordin anecdotic, care, printr-o insolită extrapolare, configurează prin câteva elemente relevante însuşi fenomenul nazismului. De la principiile ideologice de bază până la rutina demagogică, de la simpla enunţare a teroarei până la punerea acesteia în aplicare. Un tur de forţă ţinând cont că în intrigă sunt angrenate doar aceste două eroine şi un soldat SS având misiunea de a le asigura protecţia. Acţiunea se derulează aparent după canoane clasice, în apartamentul vecin sălii de conferinţe în care se produce o importantă întâlnire privind soarta planetei. Întâlnire virtuală şi ea, ca de altfel întreg focul de artificii al unui sclipitor dialog coborât la nivelul unei conversaţii de salon, purtată în termenii cancanieri proprii fiecăreia dintre eroine. Ambele înzestrate într-un grad mai mare sau mai mic cu umor, un umor cinic care permite persiflarea tragicului înfăţişat din perspectiva „budoarelor” istoriei.
Originala sublimare a realităţii de cruntă amintire este izbutită de către cineastul devenit teleast cu aportul deopotrivă de important al coechipierilor săi. Scenograful
Florin Gabrea a imaginat ca spaţiu de filmare două încăperi care se reflectă una într-alta: o cameră „încălzită” de lambriuri de lemn, draperii de mătase şi covoare persane plus o antecameră austeră cu un imens tablou al führer-ului, încadrat de roşii drapele cu negre zvastici. Reconstituirea funcţională pune în valoare dinamica interioară a cadrelor de o calofilă simetrie, în tradiţia riguroasei estetici impusă universului hitlerist de către arhitectul Albert Speer. Atât travlingurile cât şi prim−planurile evocă personalitatea malefică a dictatorului şi în absenţa sa. Este acesta unul dintre procedeele de inducere a semnificaţiilor acestei piese−avertisment. Joc echivoc amplificat în viziunea cinematografică focalizată pe formele ambigui şi perverse ale erotismului şi puterii. Respectiv lesbianismul şi substituirea identităţii. Acest din urmă sindrom cunoaşte trei ipostaze excelent argumentate actoriceşte. În ciuda dificultăţii, verosimilitatea nu este în niciun fel contrariată. Chiar dacă scenografa Lia Manţoc a uzat de o licenţă înfăţişând-o pe blonda Eva Braun ca pe o senzuală brunetă introvertită, masculinizată insidios în taiorul pantalon. Blondă cu temperament meridional este Claretta Petacci cu nimic mai prejos de amica ei pe care o înfruntă, deşi le leagă o veche complicitate. Cele două obişnuiesc să discute substituindu-se fiecare amantului ei, vorbind în numele lui.
Într-un formidabil elan de ură şi dispreţ, dar şi de admiraţie, Dana Dogaru face demonstraţia frustrărilor personajului ei, culminând cu scena delirului oratoric, când trimite cu gândul la celebra performanţă mimetică chapliniană.
Victoria Cociaş se prevalează de locvacitatea şi frivolitatea italiencei sporindu-i personajului senzualitatea care creşte odată cu teroarea disimulată în aparent banala şi benigna hărţuială.
Obiectul amuzamentului este junele SS, tratat de „domnişoară”, ca până la urmă, mai în glumă mai în serios, să i se stabilească fără tagadă originea iudaică. Ceea ce-I va determina să se spânzure. Umilitul şi înfricoşatul roşcovan nearian este interpretat nu doar cu emoţie, ci şi o mare fineţe a nuanţelor de către Alexandru Jitea.
Oglinda — invocată concret nu o dată de către directorul de imagine Nicolae Niţă — este prezentă şi metaforic prin şirul de reciproce reflectări ale chipurilor. Într-o suită ce înglobează inspirat şi secvenţele documentare (ingenioasă ideea mini−televizorului) care — iată — a adus în atenţia publică şi peste zeci de ani figurile tiranilor ce au maculat secolul sfârşitului de mileniu.
