Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Comisarul Moldovan Reloaded


     În anii '80 ar fi fost absurd să întrebi cine este comisarul Moldovan? Cine nu aflase de comisarul Moldovan - iniţial Miclovan în Cu mâinile curate (1972) - care curăţa ţara de legionari încă de pe vremea când erau la putere, dar şi mai târziu, în '44, '45? Cine era simbolul bărbăţiei şi al onoarei, cavalerul cu pălărie borsalino descheiat la costum cât să se vadă pistolu' şi jiletca, salutând elegant şi cumva ironic cu degetele la pălărie şi vorbind gutural de parcă ar fi fumat plantaţii întregi de tutun? Un freamăt străbătea adunătura de copii de familie şi derbedei topiţi laolaltă de admiraţie în întunericul aceleiaşi săli de cinema când apărea pe aleile cimitirului aşteptat de membrii Gărzii de fier în parpalace de piele cu mitralierele Thompson sau alte puşcoace şi faciesurile de crocodili ajunşi la dentist. Comisarul Moldovan ca şi Mărgelatu dintr-o altă serie celebră au fost printre eroii copilăriei mele, el nu era nici de partea comuniştilor, deşi îi considera băieţi buni, şi nu tranzacţiona cu legionarii, liberalii sau ţărăniştii, ultimii mult mai oneroşi pentru că erau diplomaţi; el era scepticul de serviciu, de partea legii şi atât. Cu mâinile curate (1972), Un comisar acu (1973), Ultimul cartuş (1974) Revanşa (1978), Duelul (1981) ţin locul filmelor cu gangsteri şi mafioţi, Al Capone, John Dillinger, familia Prizzi, Don Corleone etc. În plus, comisarul nostru avea meritul de a fi unul împotriva tuturor, chiar dacă se mai iveau pe parcurs ceva ajutoare. Nu e de mirare că Sergiu Nicolaescu încearcă printr-o pasă magică să-l resusciteze pe vestitul comisar, ucis în primul film, făcut ciur în altele şi reînviat în ultimul. Dacă odată s-a putut, şi-a zis regizorul, de ce nu s-ar mai putea încă odată, geriatria face minuni. Este drept nu întotdeauna, şi din bucăţi şi amintiri în loc de vestitul superman te poţi trezi cu Frankenstein. Nu este tocmai rezultatul reanimării vestitului comisar, dar nici departe nu este. A fost nevoie ca Moldovan să treacă prin "şcoala" de la Făgăraş, şcoala de reeducare a cadrelor vechii poliţii metropolitane unde un colonel rus (Ion Dichiseanu) îl învaţă să numere până la trei pe ruseşte şi să încerce să-şi tragă un glonţ în cap. Eliberat în 1965, şi după o perioadă în care ştim că a mai jucat ruleta rusească, îl regăsim ostenit într-un oraş intitulat pentru discreţie "Undeva în Europa", invitat de un vechi "prieten", evreul Goldberg (Vladimir Găitan), fost mare patron peste vedete guraliv-melodioase precum Zavaidoc, Cristian Vasile etc., să participe într-un club select la Olimpiada zburătorilor de creieri pe pereţi, faza pe continent. Doi câte doi, jucătorii ţintesc capul adversarului, se joacă până cînd unul îl ucide pe celălalt sau amândoi crapă. În dulcele stil al melodramei, oponentul lui Moldovan este chiar prietenul din tinereţe, Cristian Vasile (Ion Riţiu), pe care-l ştim din Ciuleandra (1985) şi care poartă cu el o floare la rever, cutia cu cenuşa iubitei, Zarada, şi o poveste pe care o ştim foarte bine de la Mircea Cărtărescu, atât de bine încât toată tărăşenia are parfum de plagiat, ce-i drept unul fin. Filmul se desfăşoară pe trei planuri, unul al retrospectivei nostalgice care completează golurile de aer dintre dialoguri, insuportabil de false şi anoste, al doilea se poate intitula cu numele unei schiţe de Caragiale, „Căldură mare” şi are loc la hotel, monşer, al treilea reprezintă recitalul Loredanei Groza, Miss Lorry, el poate fi urmărit ca şi mesajul publicitar în pauza meciului. De fapt, aproape toată lumea are ceva de cântat, cel puţin o melodie, (Zavaidoc), Cristian Vasile vreo trei, o altă divă interbelică „Oci ciornîie” şi alte piese celebre din bel canto-ul rusesc, iar Loredana Groza aproape tot ce ştie din repertoriul mai nou. În rest, se bea, se fumează, se dau replici politicoase în genul conversaţiei de salon cu sofisme şi virilisme de cabaret, se joacă tare, dar cu sifon, se mai aleargă pe acoperişuri, dar nu mult şi au ralenti că nu rezistă bypass-ul şi se lăcrămează după vremurile bune de odinioară anii '42, '43. Regizorul a apelat la o variantă mai tânără a sa - interpretat de actorul ceh Petr Falc -, pentru scenele din anii '40, care, nimic mai caraghios, asemeni unui abil ventriloc vorbeşte cu vocea lui Nicolaescu, inconfundabilă, şi care, în scenele de închisoare poartă o perucă de păr grizonat ceea ce-i conferă un aspect dârz de ilegalist comunist din anii pistruiaţi ai tinereţii nicolaesciene. Numai Dichiseanu în rolul comisarului comunisto-kgbist apare neschimbat, au trecut doar douăzeci de anişori, semn că ar trebui să reconsiderăm marfa bolşevică imperisabilă. Povestea cu ruleta rusească, cu licitarea ofertei de gloanţe pe cap de jucător sună teribil de cunoscut. Ce să fie, ce să fie? Cărtărescu? Ruletistul? Din nou talentatul prozator oferă inspiraţie încărunţitului scenarist, care şi-a luat măsurile de rigoare pentru a nu fi acuzat de plagiat, tunzând povestea pe ici pe colo în stilul "pierdut" şi sigur, fiind oameni de lume, vom înţelege că în cele din urmă regizorul s-a inspirat din literatură ca dintr-un fel de tezaur folcloric. Dar cum scenariul a fost realizat în colaborare cu jurnalista Adina Mutar, aş fi înclinat sa cred că scurtcircuitul inspiraţional i se datorează. Oricum, scenaristul a mixat talentuos cele două proze ale lui Cărtărescu, „Ruletistul” şi „Zaraza”, am apreciat că în cazul celei de-a doua se păstrează prin multe detalii în linia textului cărtărescian; apar Borilă, povestea cu rivalitatea dintre Zavaidoc şi Cristian Vasile explicată mai pe larg, istoria retragerii din circulaţie a cântăreţului, dar şi a frumoasei vedete interbelice interpretată cu o pasionalitate catastrofal-telenovelistică, mi amor, de către frumoasa Ileana Lazariuc unde limbajul trupului face cât o mie de replici. Pentru ca prostul gust să triumfe până la capăt, Cristian Vasile se înscrie ca ruletist cu supranumele de Latin Lover, iar cei înscrişi în competiţie prezentaţi ca la un spectacol de Catch vin cu nume de scenă, The Joker, The Poker, etc.. Scena mi-a amintit de toate filmele proaste cu arte marţiale când figuranţii cu moace de prelucrători prin aşchiere intră ţanţoşi-burzuluiţi în arenă. În ceea ce priveşte suspansul, după ce ai văzut 13 Tzameti (2005) al lui Gela Babluani, filmul căznit al lui Sergiu Nicolaescu ţi se pare ridicol, un soporific pentru octogenarii plictisiţi de jocul de table, cu o mulţime de elemente neverosimile, prost legate, precum apariţia bizară a unui şofer român - jucat onest de Cristi Puiu - care-l duce pe gratis prin oraş pe comisar, face şi o cursă de viteză cu el, îi serveşte drept ghid şi intră în custodia unei valize cu un milion de dolari pentru bună purtare. Cât priveşte teoria şi subtilitatea jocurilor extreme este de ajuns să vezi Intacto (2001) al lui Juan Carlos Fresnadillo, unde evreul rărăcitor, Samuel (Max von Sydow) este cu adevărat un magister ludi. După Vânătorul de cerbi (1978 ) al lui Micheal Cimino cu Robert de Niro şi Christopher Walken, un alt film de unde regizorul român culege cu prisosinţă inspiraţie, nu mai poţi servi povestea reîncalzită ( a câta oara?) fără să rişti căscatul multilateral dezvoltat al publicului. De fapt, filmul lui Sergiu Nicolaescu este făcut din toate aceste "inspiraţii", din petece, amintiri, aluzii, clişee, un film obosit, fără tensiune, deşi subiectul o cere, melodramatic până la rizibil. Retrospectivele cu crâmpeie din lumea interbelică sunt surogate atât de proaste, sunt atât de inabil contrafăcute încât ele lasă impresia unui spectacol de varieteu pe teme nostalgic-ironice împletind cuplete cu Stela Popescu şi Alexandru Arşinel şi parcă nici Limbă (Jean Constatin) nu mai are haz ca odinioară. Oricât de şarjate şi ideologizate, filmele primei serii cu comisarul pistolar păstrau un anume şarm, glumele cam gonflate mergeau, iar teatralismele ciocnirilor prin săli de teatru goale, măcelării sau cimitire erau de efect. Din păcate, Sergiu Nicoleascu nu mai poate să ducă rolul, jucând cu intermitenţă pe prinţul decadent, rafinat, Andrei Morudzi din Orient Express (2004), unde regizorul a apelat la aceeaşi soluţie de a-şi dubla personajul pentru ipostaza sa tinerească. Transferul de identitate decurge prost în ultima situaţie, cu atât mai mult cu cât dublura nu reuşeşte să semene cu comisarul la tinereţe, iar vocea adevăratului Moldovan pusă în gura sosiei, nu face decât să sporească ridicolul. Finalul la fel de neverosimil lasă impresia unei întreceri cavalereşti - ca în Capcana mercenarilor (1980) - între eternul comisar şi kgb-istul lispit de scrupule de care nu-l leagă niciun pariu al onoarei, un final în coadă de peşte care altădată îi ieşea. Din păcate, continuarea pe care ne-o propune regizorul nu mai reuşeşte să adune nici pe departe farmecul filmelor de altă dată cu toate defectele şi exagerările lor. Poate că ar fi mai bine ca regizorul să se oprească din seria de rateuri, unele magistrale, toate foarte scumpe, - banii ar trebui sa ajungă la regizorii tineri care au ceva de spus -, iar nostalgia regizorului, neîndoielnic reală şi profundă să devină doar o temă de meditaţie şi nu un nou film prost.

 
(România Literară, nr 15 / 2008)

Tags: angelo mitchievici, cronica de film, sergiu nicolaescu, supravietuitorul

Comments: