Iată un exerciţiu de stil, un proiect de suflet, rememorare a unui moment istoric, o amintire de familie.
Tânărul regizor
Corneliu Porumboiu forţează iar limitele realismului cinematic. După tulburătorul, neaşteptatul
Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, în care se juca cu nervii spectatorului cu cadre lungi de 17 minute, el optează pentru documentar de lung metraj, un film practic cu un singur cadru.Privind la televizor împreună cu tatăl lui, arbitrul Adrian Porumboiu, la un meci din 1988 între Steaua şi Dinamo, "între Armată şi Securitate, între Partidul Comunist şi Partidul Comunist", în cadru fix, frontal, lasă meciul cu ninsoarea lui viguroasă să curgă de la început până la sfârşit. "Uite, acum nu se întâmplă nimic. Parcă e un film de-al meu" zice glumind la un moment dat regizorul.
Cei doi, în off, nu apar. Sonorul meciului e tăiat. Nu se aude galeria, ţipetele jucătorilor – foarte tinerii Hagi "de 21, 22 de ani", Lăcătuşu, Ilie Dumitrescu, Boloni, toată floarea fotbalului nostru. Regizorul lasă pe ecranul cu mute mode doar comentariile lor, la revizionarea meciului 25 de ani mai târziu. Dar se amuză hâtru să treacă la sfârşit "Comentariu sportiv Corneliu Pumnea". Şi meciul curge printre fulgii din ce în ce mai deşi de zăpadă, cu camerele filmând stadionul din Ghencea plin de public, static, masat, tăcut, rebegit sub umbrele şi căciuli ruseşti. O metaforă subtilă pentru cum era România în 1988. Microbişti care îndurau orice, pe orice vreme, căci oricum nu exista alt tip de distracţie, iar programul de tv era de două ore.Colorizat acum, cu tricourile de un roşu aprins sau de un albastru viu şi o minge prăzulie, filmul-meci curge lent, lin, minut după minut, cu timpul şi scorul afişat din când în când pe ecran. Şi, chiar dacă este un film mai degrabă pentru bărbaţi, pentru microbişti, pentru cei care ştiu regulile jocului, "ceilalţi" încep să fie atenţi la detalii neaşteptate.
Comentariile tatălui despre reguli, despre toleranţă, despre "a lăsa jocul să curgă, să nu enervezi", pe cadre de umor involuntar cu Cămătaru cu capul bandajat şi tricoul plin de sânge au o decenţă, o blândeţe aparte, foarte clare, foarte umane. Şi, pe măsură ce jocul se apropie de sfârşit şi jucătorii aceştia puternici se agită să încline balanţa spre tabăra lor, arbitrul/ tatăl "uită" că e vorba chiar de el, cel de la mijlocul terenului şi începe să trăiască meciul, să-i placă, să admire, să devină simplu spectator. "Fault. N-au dat?" Şi minutele acestea, din ultimul sfert de joc, tensionate, savuroase, sunt cele care ridică cel mai mult filmul.
Camera merge şi ea înregistrează cuminte, din off, tot ce se întâmplă în spatele obiectivului ei. Soneriile de mobil şi bipurile mesajelor primite, discuţia tatălui când este sunat, sfaturile tatălui care e de părere că nu merge să fie realizat un film cu aşa ceva – în timp ce noi chiar vedem filmul, foarte nostim -, tăcerile celor doi, grija fiului să nu-şi deranjeze tatăl, concentrarea cu care privesc sau îşi aduc aminte lucruri din trecut. "Eu cât aveam la meciul ăsta? Aveam 13 ani". Şi, frumos este faptul că toate te ţin în priză.
Muzica de pe genericul de final, energică, ca o promisiune de bine, te înveseleşte. Te ridici de pe scaun ca după un film frumos.
