Radu Jude vede monstruos relaţiile de familie din România de azi şi le mai pune şi sub o lupă care le măreşte grotescul. Beneficiind de interpretări memorabile - mai ales cea a lui
Şerban Pavlu -, al doilea lungmetraj al regizorului înfăţişează în cheie tragi-comică nucleul bolnav al societăţii româneşti. Paradoxal, la fiecare nouă vizionare drama se topeşte într-o comedie tot mai (ne)bună.
Judecând după titlul filmului, cam toţi suntem afectaţi de această boala (mai puţin un unchi, dar ce ştim noi despre viaţa lui?...). Agresivitatea poate escalada vertiginos; de la o glumă şi un râs nervos se poate ajunge la o criză de nervi cu manifestări fizice, pentru ca apoi să se vireze eventual în tandrete, toţi nervii să se uite şi familia să meargă mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceasta e mecanica umorilor în familia de azi.
Aşa se întâmplă cu tatăl eroului, jucat de
Alexandru Arşinel, aşa se întâmplă şi cu eroul Marius (Şerban Pavlu) care parcurge de-a lungul filmului toată gama de emoţii şi reacţii care îl umplu pe spectator mai mult de silă decât de milă (mai rar un astfel de personaj principal cu care să nu-ţi vină să empatizezi).
Fără să teoretizeze prea mult (şi, probabil, fără să-şi fi propus acest lucru în mod conştient), Radu Jude arată că o grămadă de lucruri se transmit genetic şi că societatea în care trăim are, vrem-nu vrem, rădăcinile în comunism. Aşteptăm peste 10 ani un film în care fetiţa eroului, ajunsă adolescentă, să-şi regleze conturile cu părinţii. Cum vor sta atunci raporturile de forţe? (Biata adolescentă din
Cea mai fericită fată din lume, lungmetrajul de debut al lui Jude, n-o prea scotea la capăt cu părinţii ei.).
Toată lumea din familia noastră poate fi perceput de publicul străin ca o reuşită comedie neagră (ceea ce s-a şi întâmplat), sau ca un film agresiv, gălăgios şi isteric (şi asta s-a întâmplat), dar în România el e incomod şi derutant - de aceea ar merita să fie văzut cel puţin o dată. Tot aici el poate fi perceput cel mai bine - şi nu doar datorită limbii.
Oglinda pe care ne-o pune în faţă e înşelătoare. Aproape niciunul dintre personaje nu reacţionează normal faţă de situaţia cu care e confruntat, dar în acelaşi timp pare să facă tot ce poate în situaţia dată. În schimb, spectatorul ar avea nevoie de un personaj mai întreg la minte care să îi dea un sentiment de siguranţă şi de care să se poată agăţa. Nu primeşte. Fiecare reacţionează impulsiv, urmându-şi propriul interes sau acţionând dindărătul unei viziuni nerealiste despre ce e în jur (vezi tatăl lui Marius, jucat de Alexandru Arşinel, sau soacra interpretată de
Tamara Buciuceanu Botez, care trăieşte în lumea ei şi e lipsită de reacţii prompte).
De fapt, toate personajele trăiesc în propria lor bulă de aer şi sunt foarte puţin dispuse să negocieze într-un fel comunicarea cu ceilalţi. Dacă la prima vizionare există cel puţin o scenă de o violenţă greu de prevăzut, odată ce cunoşti desfăşurarea evenimentelor accentul se va muta pe replici, detalii şi pe reacţiile personajelor, iar grotescul se va umfla ca laptele pe foc.
Dar nu e vorba doar despre lipsa personajelor de dorinţa de a comunica autentic unele cu celelalte. Radu Jude surprinde extrem de bine un sentiment tot mai puternic în societatea de azi, când lucrurile pot bascula imediat în violenţă şi agresivitatea poate dărâma toate barajele bunei-cuviinţe care altădată îi făcea pe oameni să-şi ţină, cum se spune, firea. (Cineva care a încercat să explice ce se întâmplă în societate vorbea despre faptul că, în ultimă instanţă, sfidarea tuturor autorităţilor şi a normelor de conduită s-ar datora faptului că oamenilor nu le mai e frică azi "că-i bate Dumnezeu". Invocarea lui Dumnezeu în acest film poate fi, în mod paradoxal, un argument în favoarea afirmaţiei de mai sus. Sentimentul religios e azi o pană la pălăria atâtor făţarnici, n-avem de ce să ne mirăm că Marius îl foloseşte pe Dumnezeu după cum i-o cere discursul).
Acest sentiment de insecuritate extremă alcătuia "zeama" emoţională a filmului lui Michael Haneke,
Funny Games, dar la Jude rezultatul e şi mai puternic cu cât vine pe falsul fundal al unui film minimalist, al unei "felii de viaţă".
Doar după ce percepi rama îţi vei da poate seama de plăcerea personajelor de a-şi interpreta (uneori şarjat) rolurile, de rostul lor ludic în economia filmului. În mod esenţial, ele nu fac decât să pună în act nişte tendinţe detectate de co-scenariştii Radu Jude şi Corina Sabău în subteranele societăţii de azi. Umflate cu aer (în mod intenţionat mai mult decât ar fi trebuit), aceste tendinţe se lăbărţează pe ecran şi se amestecă haotic. Nu există o coerenţă a acestor manifestări, de aceea (poate) filmul n-are nici el o structură. După apogeu, bioritmul spectatorului e pus la încercare de o apropiere lungă de finiş, după cum şi introducerea fusese destul de lungă (10 minute în minus ar fi făcut un bine filmului).
E puţin spus că Şerban Pavlu face cel mai bun rol al său de până acum. Rar un interpret căruia să nu-i pese dacă se umple de ridicol sau dacă va capta tot dispreţul spectatorului. El se duce adânc în personaj şi dă impresia că-i savurează fiecare mişcare de dispoziţie, îngroşând-o histrionic şi cu satisfacţie. E incredibil că, într-un rol pe muchie şi atât de complicat ca amplitudine şi nuanţe, el nu are nicio notă falsă.
Toţi interpreţii sunt formidabili -
Mihaela Sîrbu în rolul fostei soţii care pare să controleze situaţia, dar care alimentează şi mai mult fandaxia eroului,
Gabriel Spahiu în rolul iubitului conţopist care face ce spune femeia,
Stela Popescu şi Alexandru Arşinel în postură de părinţi complementari ai eroului, Tamara Buciuceanu Botez - fostă soacră împăciuitoare, şi nu în ultimul rând, Sofia Nicolaescu - o fetiţă de o mare naturaleţe interpretând cel mai normal personaj din film, dar şi victima lui.
Nu întâmplător, în interviurile pe care le-a dat până acum, Radu Jude a spus că şi-a dorit ca eroul său "să se tragă din Stela şi Arşinel". Asta nu înseamnă neapărat un cârlig pentru public (ca să vină lumea în sală), ci ţine mai mult de latura spectaculară a filmului şi de un
statement al lui. Să te tragi din Stela şi Arşinel trimite spre un fond elementar comic. Dar cu astfel de părinţi, povestea lui Marius - oricât de dramatică e - devine nu comică, ci grotescă (aşa cum amestecând galben cu verde nu obţii verde deschis, ci albastru).
Toată lumea din familia noastră nu are umorul cupletelor cu "Stela şi Arşinel", ci pe cel al unei telenovele groteşti care invadează (asemeni unei caracatiţe) realitatea de zi cu zi. O telenovelă cu accentele patetice de rigoare, dar care imediat poate derapa înspre horror eliberându-şi rezervoarele comice numai când ştii la ce să te aştepţi, când cunoşti traseul (ceea ce poate fi o reţetă pentru viaţa de zi cu zi, ale cărei false drame pot fi dezamorsate odată ce sunt cunoscute).
Faptul ca Radu Jude a ajuns la acest film după
Film pentru prieteni (un mediu metraj făcut pe banii lui despre testamentul video al unui sinucigaş ratat), ţine probabil de traseul său normal care îi cere să identifice şi să evacueze nişte rezervoare de agresivitate latentă existente nu neapărat în sine, ci în lumea în care trăieşte / trăim.
