Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Colierul de turcoaze” – cronică de film


     Să tot fie vreo șase ani de când Drumul oaselor a deschis drumul unui succes bătând chiar recordul autohton al Haiducilor longe­vivi descinși din aceeași pană inventivă a scenariștilor Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail și însuflețiți de aceiași temperamentali creatori de tipuri intrate în mitologia locală: Șapte cai și Anița, acum Mărgelatu și Agatha, prenumele lor civil Florin Piersic și Marga Barbu. Succes ce nu s-a istovit de-a lungul celor cinci filme prin repetarea personajelor, a tabloului de epoca, a mobilului intrigilor. Dimpotrivă, Aureola haiducului-căuzaș se lăr­gește, posomoreala se deschide într-o lumină caldă, acreala se risipește într-o ironie blajină sau explodează într-o pătimașă pofta de zaiafet cu îndrăcite geamparale și sîrtaki dansate de Mărgelatu în crâșma grecului. Agatha te ține iar în mrejele farmecului ei malefic și te surprinde la fiecare machiaverlâc, cu toate că știi bine ce-i poate pielea. Pentru că succesul odată declanșat își reverberează ecoul, se răsfrânge și asupra altor fapte (artistice) ale celor ce l-au produs inițial. Există o rema­nență a imaginii, a eroului, a situației câștigă­toare, care determină apoi, fără prea multă bătaie de cap, un fel de „contagiune” a sim­patiei, popularității, celebrității. Fantômas ori James Bond, Sfântul sau Bobby Ewing, odată ce și-au găsit masca și casca, tipul, ticul, funcționează automat chiar când interpreții înșiși ar dori să mai răsufle. Ca să scape de atâtea miracole, Sfântul de pe micul ecran a trecut pe postul cinicului James Bond în pa­noramic, iar Bobby, simpaticul, și-a ticluit cu ajutorul lui Patrick Duffy un accident care să-l scoată din scenă. Ceea ce nu e cazul Mărgelatului nostru răsfățat de public și de autori care-i născocesc de la o serie la alta, cu prolifică fantezie, ba un duel care să-i spele o pată de pe biografia încâlcită, ba o mască-sosie ce vrea să-l compromită în fața „Frăției”, ba o amiciție „ce o dă cotit”, neaș­teptat, spre o încăierare, gata-gata să-I coste pielea... Și colierul în curs de reconstituire... Scenariștii și regizorul (Gheorghe Vitanidis) fac aluzii amuzante la personaje și acțiuni ce­lebre. Actualul colier depus pe pieptul cui trebuie la momentul convenit, trimite la colie­rul reginei dăruit ducelui de Buckingham și recuperat de temerarii mușchetari ai copilăriei noastre ca să fie depus, cu maximă considerație, pe augustul decolteu... Pelerine negre — nu una, o duzină întreagă — apărute ­ca fluturii uriași în defileul muntos, amintesc de faimoasa mantie a lui Judex ori Fantômas, iar vârtoasele bătăi cu potera imbecilă, printre ul­cioare, oale și ulcele, coșuri de papură și co­voare turcești aruncate ca năvodul în capul tăntălăilor fac cu ochiul Keystone-urilor de odinioară. În podul cu recuzita de la Momolo se încinge o bătaie ca în Șapte păcate (e drept, nu cu atâta figurație). Și aerul ami­cal-parodic cu adrese bine țintite, dă noului Colier... o nuanța aparte, care-i lărgește au­diența. Unii se amuza de situație. ca atare (chiar furtunoasele cascade au câte o poantă finala) alții se delectează și la evocarea mo­delelor celebre, ca în parodiile lui Mel Brook sau în citatele vizuale ale lui Bogdanovici. Până și faptul ca de astă dată lotrii sunt comedianți mascați, în frunte cu Gonfalone (un David Ohanesian amuzant, care, când îi e lu­mea mai dragă și furia mai aproape, își încearcă irezistibilul belcanto), accentuează di­recția de bufonadă simpatică, pigmentată și de hazul a două îndrăgite actrițe de comedie: Coca Andronescu (hangița) și Rodica Popescu Bitănescu (camerista).
     Cuplul cavalerilor justițiari Mărgelatul și Bu­ză-de-Iepure jucat cu nonșalanță cunoscut.. de Florin Piersic și cu tot mai mult aplomb de Soby Csech capătă mai multă savoare în noua lor postură sherlockholmes-iană. O ca­leașcă „cotigită” într-o căpiță („Ploua cu broaște și trăsuri în poala Carpaților” se mi­nunează un țăran), peruzelele pe care le descoperă Buză, presărate ca mazărea din po­veste de fata răpită, potcoava a la Viana,  în formă de treflă — sunt indicii mai clare pentru Mărgelatu, mai complicate pentru ciracul său, dar descifrate pe rând și la vedere, în fața aparatului de detectivi voluntari care se completează atât de bine. Gustul riscului unuia (Buză atrage după el, într-un galop nebunesc în care secera, fără greș, cu biciușca, uniforme și aducându-le în gura pistolului lui Mărgelatu’) se mai temperează alături de prudența, experiența celuilalt. Franchețea, directețea junelui va avea de în­vățat din diplomația, „politichia” celui mai vârstnic. Taciturnul Mărgelatu’ devine mai vorbă­reț, burdușit de zicale și tachinării tandre la adresa prietenului său mai tânăr. Taina personajului descrește ca luna, pe măsură ce grafia i se limpezește. Ce pierde ca mister, din seriile anterioare, câștigă aici în simpatie. Personajul lui Florin Piersic întinerește în această joacă puștească de-a cavalerii și po­tera. Iar cascadele spectaculoase ale lui Soby Csech sunt urmate și de prim-planuri din ce în ce mai expresive, care dovedesc și un plus de efort interpretativ. Miza acțiunii rămâne și aici la fel de importantă, dacă până la ora H vienezii răpiți (aflăm de la început cine și în ce scop) nu vor fi găsiți... își rostește politicos, dar ferm, consulul austriac ultimatumul. „Da' ce, arde Dobra?” întreabă în necunoș­tință de cauză Mărgelatu’ întrerupt din zaiafet. „Arde!” — sună răspunsul celui însărcinat cu găsirea salvatorului „Frăției” bănuită pe ne­drept de răpire. De aici neliniștea căuzașilor, „paraponul” domnesc, furiile savuros-colo­rate ale agai Villar (strălucit Traian Stănescu într-o dezlănțuire temperamentală de zile — și filme — mari) tratativele „diplomaticești” ale lui Deivos (George Motoi) între „letere de faina” și letere de trecere cu pecete dom­nească sau manevrele de culise ale actriței de la Momolo („cea vârâtă până peste cap în toate afacerile murdare ale vremii”) E toamna de aramă și miere la Șosea, îmbietoare de plimbare „pe la prânzișor”. În defilarea de pă­lării sofisticate și umbreluțe vaporoase, pe fundal de badminton proaspăt importat din Englitera și jucat de domnișoarele din proti­pendada care „ba se franțuzesc, ba se engle­zesc, după cum bate vântul” are loc o convor­bire cu galanterii de ochii lumii, până când șe­ful agiei intră în subiect: „Ce-ai discutat în trăsura lui Troianoff?” Agatha, cu dezinvol­tura prefăcuta: „ce discută toata lumea. Des­pre dispariția celor doi austrieci” „Plusezi! Interesant!” îi șuieră amenințător aga. „De nu eram eu ți-ar fi putrezit oasele în pușcărie”. Apoi, ca pentru hoți: „Mie să-mi verși tot, că de nu...” În contrast cu lumina de tihnă dumi­nicală, ca în „Dejun pe iarbă” (ce strălucire are imaginea lui Ion Anton) războirea foștilor complici se decupează și mai feroce. O scenă jucată strâns, cu nuanțe, și dirijată regi­zoral cu gradație, cu ritm psihologic — cali­tăți neglijate din păcate, în alte momente ale filmului. Și alte doua scene de virtuozitate actoricească ale Margăi Barbu una, întâlnirea Agathei cu Troianoff (Alexandru Repan; far­mec, eleganță, inteligență, umor), în care ac­trița „femme de tête”, în brațele escrocului, nu uită să precizeze „Cu procentul meu cum rămâne?” Apoi, cu cinism: „Și cu ostatecii ce ai de gând? Îi omori, sau tratezi la schimb cu ei?” A doua — tot scena de alcov — îi prile­juiește actriței etalarea complexei panoplii de vicleșuguri femeiești, spre a-I atrage în mreje pe viitorul complice, secretarul consulului austriac. Un tête a tête strălucit gradat și cu ajutorul partenerului (foarte bun), Siegmund Siegfried. E apoi performanța lui Traian Stănescu în beciurile agiei, unde actorul de obicei sobru, rezervat, își desfășoară aici o gamă surprinzătoare de finețuri interpretative, pe toate tonurile, de la explozia de furie și im­precații răcnite, la perfidia reproșurilor, a șantajului, pentru ca apoi să reia aceleași în­jurături, într-un pianissimo, până când nu-I mai auzi, îi vezi numai buzele, mimând: „Idio­ților! Odată cu excelentul travling al aparatului ce desco­peră chipurile tâmpe, bine alese — variații pe aceeași expresie — urmărite de operatorul Ion Anton și cameramanul Alexandru Groza, asistam totodată la un inspirat travling sonor (sunetul ing. Silviu Camil). Într-o alu­necare pe bolboroseala justificărilor răzbat ascuțit câte un revelator: „L-am lăsat lat...”, l-am cotonogit: „Da’ n-am găsit nimic!” Aici, sinteza cinematografică funcționează fericit și apare cu atât mai evidentă cu cât n-o prea întâlnim pe parcurs. Regizorul s-a lăsat prea mult în seama colaboratorilor (e drept, pe are a putut conta), și și-a menajat propria imaginație. Tabloul viu colorat al epocii „frescă picantă” care impresionase în seriile anterioare, se decolorează aici, rezumându-se la câteva vagi sugestii: mici scene de agitație a mulțimii — mulțime redusă la câțiva figuranți fugăriți de câțiva oameni ai agiei într-o piațetă minusculă, dar inspirat filmată de la un geam, ca să justifice prin unghiul strâmt puținătatea mijloacelor. Modestă e nu numai figurația, dar și ambianța scenografică. S-au făcut eforturi, (arh. Constantin Simionescu si Bob Nicolescu) de a se descoperi interioare gata construite: cabinetul domnesc a fost filmat în somptuosul teatru din Brăila, teatrul Momolo a fost găzduit de cochetul teatru din Focșani. Dar se revine la aceleași decoruri, monoton, prea des, ceea ce contribuie, alături de teatralitatea unor rostiri, la senzația de artificial, convențional, monotonie. Dar exista și o parte bună: economia scenografică i-a obligat pe operatori să găsească unghiuri și ecleraje admirabile — ca în conacul lui Șuțu (scara întunecată, luminată doar de o lumânare ce urcă, în timp ce din off se aud șoaptele incitante ale cameristei) sau interiorul lui Dervos: din penumbra saloanelor se desprind, strălucind fascinante, sfeșnicele de argint și albeața manșetelor lui George Motoi.
     Exterioarele, în schimb, îi oferă aparatului câmp larg de acțiune: cheile Dâmbovicioarei, filmate de pe vârf de stâncă, cu o mare bucurie, exuberanță a plein-air-ului, ca și panoramicele ample ce îmbrățișează cavalcadele spectaculoase, sau frumoasele irizări de pictură impresionista ale Bucureștilor, toamna. Sunt tablouri ce vorbesc de talentul și cultura plastică a operatorilor. Lor li se adaugă, rimând fericit, lirismul muzicii, melodia amplă, inspirată, semnată de George Grigoriu. Și, evident, întreg filmul e îmbibat de savoarea dialogurilor și se înalță pe scheletul bine articulat dramaturgic al scriitorului Eugen Barbu și al colaboratorului sau Nicolae Paul Mihail.
     lata, sunt șase ani buni de când Mărgelatu’ și-a început cariera spectaculoasă, depășindu-și de la film la film, propriul record de popularitate. E un succes cu care ne mândrim, deopotrivă, autori și spectatori, într-un gest și cultural, nu numai de aderare sentimentală.
(Cinema nr. 3, martie 1986)

Tags: alice manoiu, colierul de turcoaze film, cronica de film, florin piersic, gheorghe vitanidis, marga barbu

Comments: