Prin forța lucrurilor, episoadele unui serial cinematografic au o dinamică proprie, se constituie în „timpi tari” sau mai „slabi” ai întregului, după felurite împrejurări, unele dintre ele ținând, pur şi simplu, de subiectivismul receptării. În fața celui de al cincilea film „cu Mărgelatu” (s-ar zice că Eugen Barbu mângâie cu abilitate, semiotica, seriile înşirându-se ca mărgelele pe ață, nu?), în fața, deci, a celui de al cincilea episod, Colierul de turcoaze, care este și al doilea semnat de regizorul Gheorghe Vitanidis, ni se pare evident sentimentul prinderii cineastului în horă. Regula jocului nu este doar una ce se cere respectată (altfel, tot produsul nu ar mai avea nici o noimă), ci și exploatată cu sagacitate și bucuria inventivității. Succesul recentei pelicule Colierul de turcoaze nu este cules la întâmplare, din adăpare la poncifele genului, cum se mai întâmplă la capătul unei curse lungi; două par a-i fi liniile de forță: 1 — corespondența dintre progresul epico-anecdotic și reconstituirea sus-numitului colier purtat de un personaj dispărut, desigur, misterios („deșteaptă fată, pe unde a trecut a lăsat o urmă”, zice Mărgelatu); 2 — extragerea maximului de farmec din cultivarea temei prieteniei dintre doi eroi, temă mult îmbrățișată de cinematograful și literatura de aventuri ale ultimelor decenii. Ca să spunem aşa, un ochi fuge către imaginea uneltirilor neobositei întru rău Agatha Slătineanu și a suitei de consecințe aferente, altul — către cea a evoluției tovărășiei dintre Mărgelatu și Buză-de-Iepure, chemați să dea de firul încurcăturilor. Cuplul benefIciază de tot cortegiul de atenții din partea autorilor, de Ia dispunerea scenelor „tari” şi a celor de nesperat răgaz sentimental, la motivul muzical generos ce-i însoțește (compozitor George Grigoriu) și până la Iimbajul semnificativ al veşmintelor; Mărgelatu, cel trecut prin multe, cu sumbra lui mantie, simbol al unei anumite tenebrozități interioare, Buză-de-Iepure, „țâcă” (corespondentul „puştiului”, al kid-ului din filme americane), căruia lumea îi mai stârnește, încă, uimiri — în cămașă albă. Beneficiază însă, mai ales, de interpretarea lui Florin Piersic, un personaj tot mai marcat de ceea ce numeşte, el, „soartă”, uşor blazat, exact atât cât trebuie pentru a face credibilă o biografie întortocheată şi, respectiv, a lui Sobi Cseh, pe care îl regăsim actor în toată legea. Se ține în şa, ca pasărea pe ramură, și joacă fără greş, cu intuiție, naivitate, ceea ce nu este puțin lucru. De altfel, mai toți actorii principali se bucură de o scenă de rezistență, primită ca atare de spectatori: Marga Barbu maschează cu grație începutul de frică și deruta Agathei Slătineanu în dialogul cu diplomatuI neamț, Traian Stănescu, un Aga Villara mereu mai copleşit de eşecuri, trecând în revistă cu disperare şi dispreț, șleahta neputincloşilor săi slujitori, este memorabil, după curn plăcut este a urmări jocul disimulării spaimei pe chipul lui lon Besoiu. Să mai adăugăm că, atunci când într-un film de aventuri scenografii — Constantin Simionescu şi Bob Niculescu, operatorul lon Anton — au ochi şi pentru frumusețea în sine a unei mobile, a unei lămpi, a unei umbrele autentice, din alte vremuri, sentimentul unei trebi luate în serios crește.
