Între anii 1954 şi 1993 actorul
Colea Răutu a jucat în peste 50 de filme, de la
Desfăşurarea lui
Paul Călinescu, la producţia ungară
Chira Chiralina semnată de regizorul Gyula Maar. Colea Răutu (n. 28 noiembrie 1912, în Basarabia) este unul dintre puţinii actori care au traversat mai multe etape ale istoriei filmului românesc, cu aceeaşi dezinvoltură şi talent, de la primele roluri până la ultimele (care sperăm să fie ultime doar în filmografia publicată). Despre el Nichita Stănescu spunea: „De amar de vreme mă gândeam să aştern un cuvânt de drag şi de profund respect, de preţuire şi învineţire a stelelor despre marele nostru artist Colea Răutu, despre domnia sa, cel care uneori ne zice pe toţi cu atâta tandreţe şi discreţie, încât chiar nouă înşine ni se pare suntem (...) Colea Răutu este un om dizolvat total în omenie”. Cartea Doinei Bunescu este meritorie, însă, din păcate, nu exploatează integral toate izvoarele care ar putut completa un portret mai amplu al marelui interpret, o iconografie care acoperă parţial diversitatea rolurilor susţinute de Colea Răutu, o filmografie şi o bibliografie completează volumul Doinei Bunescu, o posibilă introducere în viaţa şi opera lui Colea Răutu. Cine se va încumeta oare?
(România liberă, 9 aprilie 1999)
Cuvânt de drag...
Nichita Stănescu
De amar de vreme mă gândeam să aștern un cuvânt de drag și de profund respect, de prețuire și de învinețire a stelelor despre marele nostru artist interpret Colea Răutu, despre domnia sa, cel care uneori ne zice pe toți cu atâta tandrețe și discreție, încât chiar nouă înșine ni se pare că suntem.
Actor de geniu, cum toți o recunoaștem, trebuie cineva să spună și scris, iar nu numai mărturisit pe la colțuri.
Colea Răutu este un om dizolvat total în omenie. Nu s-a băgat niciodată în față, nelăsându-se niciodată să fie la urechea țâncilor, trăindu-și rolurile cu mult mal mult decât ele se meritau. Nu pot să concep alt Hamlet decât cel interpretat de Colea Răutu și nu-l pot vedea pe Ion al lui Rebreanu cu o altă înfățișare decât cea a lui Colea Răutu, Luceafărul eminescian nu-l pot vedea decât cel al lui Colea Răutu și nu-l pot auzi decât de acea crăpătură scurtă de viață dată în lumina chipului etern și trăit și născut în dureri de către minunata și dureroasa femeie care l-a născut în dureri și pe fătul ei, nefrumos ci pe fătul sublim al artei românești. Îl asemui pe Colea Răutu numai cu el însuși. Mă asemui pe mine uneori cu gingășia domniei sale.
Închei tăcând cu tandră dragoste și respect.
Cartea de film
Irina Coroiu
Defel inhibată în fața unui monstru sacru cum se poate spune că este Colea Răutu, filmologul Doina Bunescu a ales o cale mai puțin obișnuită de a-i face portretul „în progres”: și anume o modalitate cvasi−colocvială de parcurgere a carierei celui ce se confundă aproape cu istoria modernă a filmului românesc. Cele peste 60 de titluri din filmografia sa atât de variată sunt invocate direct sau indirect în demersul evocării „începuturilor”, dar și al perioadei de spectaculoasă afirmare. Filmele
Moara cu noroc, Dincolo de brazi, Facerea lumii furnizează cercetătoarei argumente pentru ilustrarea originalității artei acestui actor prin excelență „de film”. Sunt analizate: gestul, tehnica jocului, talentul, firescul, bunul simț și simțul măsurii etc. Totul într-o manieră defel pedantă deși sunt citați și clasicii teoreticieni și însuși Colea Răutu care se autocomentează cu pasaje din mai vechi sau mai noi interviuri.
Am avut bucuria să constat — așa cum se indică de altfel în bibliografia volumului — că au fost de folos și fragmente din materiale apărute în revista noastră, confirmându-se „circuitul în natură” al ideilor, al impresiilor, al imaginilor. Se instituie astfel o tactică aparte de „învăluire a subiectului” care se oglindește pe sine, dar se și dezvăluie cititorului din unghiul regizorilor și chiar al publicului, partener permanent de care Colea Răutu întotdeauna a ținut seama. Diverse personalități ale vieții artistice și culturale schițează la rândul lor și alte eboșe ale aceluiași actor — om și prieten de nădejde. Caracterizat printr-o robustețe nu doar fizică, ci și psihică, pe care artistul a știut să o convertească în bine sau rău după cum natura rolului o cere.
Visând să devină fotbalist, a ajuns mai întâi la operetă și apoi la teatru. Scena este o veche iubire la care astăzi Colea Răutu a revenit jucând la Theatrum Mundi în „Poate, Eleonora...” și la Național în „Azilul de noapte”. Asta doar până când cinematografia românească își va recapăta suflul firesc...
(Noul Cinema nr. 12/1998)
Tags: calin stanculescu, carte de film, colea rautu, doina bunescu, irina coroiu, nichita stanescu, paul calinescu
