Cu acest titlu mai mult decât provocator, Romulus Rusan reuşeşte – fără să-şi propună, subtitlul fiind doar „Eseuri despre arta şi autorii filmului”– să dea unele din cele mai bune lecţii de istorie a cinematografului şi totodată de istorie şi teorie a filmului, ancorate în tuşe de eseu spontan şi inteligent. Mai corect, pentru intenţia autorului, deloc blasfemiatoare, titlul cărţii ar fi fost: „La început n-a fost cuvântul, ci marele MUT”.
Recitind cartea acum când vocabularul oamenilor, chiar şi al celor de cultură, s-a micşorat şi chiar poluat cu expresii mult prea „populare”, eşti cu siguranţă încântat. Dar devii şi melancolic retrăind momentele de glorie ale ARTEI filmului şi ale unei alese spiritualităţii pe care această fericită combinaţie (film plus critica de film) o oferea suprastructurii societăţii la un moment dat. Fenomen din păcate, pare-se,dispărut şi nerepetabil.
Elaborată în şapte capitole: I.Răscrucile filmului; II.Filmul şi viaţa; III. Reţeta unei iluzii; IV. Generaţie; V.Literatură şi film; VI.Pro domo; VII.Jurnal american (1973-1974) ea are un plan propriu într-adevăr de colecţie de eseuri care nu obligă la o structurare pe verticală, deşi materialul există din belşug. Şi e de bună calitate, bine scris, cu subtilitate, ironie şi o erudiţie de invidiat, perfect folosită.
Credincios titlului lucrării, autorul nu ezită să demonstreze dezastrele pe care le-a produs descoperirea sonorului şi regretul profund şi motivat după arta liberă, generoasă şi originală care făcea/ face(?!) oamenii fericiţi. Epoca în care nu se descoperise nici producătorul, nici profitul şi nici investiţiile în tehnica nouă şi oarecum inutilă pentru expresia şi expresivitatea artistică, pentru că ARTA FILMULUI, în primul rând MUT, este cea care a cucerit publicul şi care stă la baza postulatului că filmul este „a şaptea artă”.
Subtiluri potrivite, incitante, nu te lasă să ghiceşti despre cine sau despre ce va scrie autorul. Astfel în capitolul „Reţeta unei iluzii”, primul subcapitol „Cavalerul tristei figuri” îi este dedicat unei analize a convenţiei. Din film şi din viaţă. „Singurul punct nevralgic al credinţei mele în film îl constituie faptul că-mi dau seama prea des că acesta se bazază pe o convenţie”. De aceea, filmul „prin orgoliul său de a reproduce viaţa, de a renaşte viaţa, îşi asumă toate riscurile. E cavalerul tristei figuri care merge tot timpul pe muchea de cuţit dintre sublim şi ridicol.” (p.92). Or acest dans istoric al personalităţilor şi operelor filmice valoroase, pe muchea de cuţit dintre sublim şi ridicol ni-l prezintă atât de atrăgător şi profesionist autorul care, vrând nevrând, devine astfel un fel de nou Cervantes, dar în lumea celei de a şaptea arte. Nu trebuie să evităm marile aprecieri acolo unde ele sunt meritate pe deplin.
Analizate şi răsanalizate de toţi mari şi micii critici de cinema, capodoperele şi personalităţile filmului capătă viaţă şi prospeţime sub pana şi ochiul lui Romulus Rusan (Jean Vigo este „un Rimbaud al cinematografului”; p.65).
Referindu-se la „sensul frumuseţii”, el descoperă că în timp ce „în faţa frumuseţii apar exigenţe cu atât mai multe şi mai straşnice cu cât este mai desăvârşită” şi dacă un film e frumos „se aşteaptă ca el să fie mai plin de idei, mai străbătut de romantism şi, dacă se poate, mai existenţial”, ei bine „urâţenia este acceptată fără justificări. Operele dure ale artei a şaptea (Mondo Cane, Portocala mecanică sau Exorcistul) au fost filme fără idei, dar nimeni nu s-a gândit să le ceară aşa ceva”.(p.70, s.ns) Aici autorul pune degetul pe rana „operelor dure”, fenomen care a invadat şi a sufocat cinematograful, cu atât mai mult cu cât fiind „fără idei” au fost/ sunt mult mai uşor de realizat. Şi totuşi o „idee”, există şi în ele: distrugerea, setea de distrugere, violenţa, crimele, exaltarea instinctelor primare, josnice şi auto/distructive. Sunt ele „idei” sau „idealuri” ?
Faţă de realitatea universului cinematografic, inefabil şi nematerial ca operă finită (de artă), dar industrializat şi controlat cât mai riguros de cei mai vajnici materialişti, autorul nu osteneşte să deplângă această dependenţă a creatorului faţă de omul cu bani, cu capacitate de producţie şi cu posibilităţi de difuzare. La care, având în vedere evoluţia de până în prezent trebuie să adăugăm pavlovizarea spectatorului după reţete pshihologice de marketing care nu au nici o legătură cu arta.
O lucrare de referinţă, pe cât de agreabilă pe atât de necesară, excelent scrisă, cu dragoste de cinema şi profund respect pentru cultură.
Dacă aş fi editor, aş cumpăra drepturile de autor şi, schimbând tehnoredactarea prin adăugarea unei bogate iconografii la fiecare „eseu” şi eventual o cronologie, o scurtă prezentare în date a regizorului respectiv, aş ieşi pe piaţă cu un succes sigur, prezentând „Lecţii de istorie şi teorie a cinematografului, pe scurt” (vol.I şi II – pentru că aşa ar merita să fie evaluată). Și desigur fără teroarea economiei de hârtie care a deformat grafic atâtea cărţi valoroase, dar a fost înfruntată de neobosita redactoare pe probleme de cinema a Editurii Meridiane, Viorica Matei, redactor şi al prezentei lucrări.
Cartea ar trebui studiată la secţia de filmologie a UNATC sau măcar trecută în bibliografia obligatorie, dacă nu cumva este deja acolo,
()
