Dintre cărţile de cinema pe care le am acasă, doar antologia cronicilor lui Pauline Kael arată mai folosită, mai răsfoită, mai hărtănită, mai consultată, mai marcată de creioanele, cafelele şi ţigările mele şi de anii lungi de serviciu credincios, decât „Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale”, volum coordonat de Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică − Bucureşti, 1989).
     Şi datorită celor doi autori, am acum la dispoziţie „Cinema...un secol şi ceva”. O istorie cronologică a cinematografului mondial 3 martie 1895 − 31 decembrie 2000 (Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu, Editura Curtea Veche − Bucureşti, 2002): un volum nou-nouţ, mai complet, mai solid ca aspect, mai spaţios ca design, mai rezistent la apucăturile mele de cititor−cinefil frenetic: peste 650 de pagini pe care să le răs- şi răs-răsfoiesc de câte ori am nevoie de o dată (de exemplu: 6 iunie 1951 − prima ediţie a Festivalului internaţional al filmului din Berlinul Occidental, deschisă cu prezentarea în afara concursului a filmului Rebecca de Alfred Hitchcock), de câte ori nu-mi găsesc somnul până nu intru în posesia unei informaţii rare (de exemplu: primul lungmetraj de ficţiune haitian s-a numit Olivia, a fost realizat de Bob Lemoine şi a fost lansat în 1977), de cîte ori vreau să-mi amintesc tot ce s-a întâmplat într-un anumit an (de exemplu, 1976: au murit Busby Berkeley, Luchino Visconti, Howard Hughes, Carol Reed, Adolph Zukor, Fritz Lang, Jean Gabin...s-au acordat pentru prima dată premiile César...a debutat Alexandru Tatos...s-a vorbit mult despre o gheişă care taie penisul amantului ei, în plan−detaliu, şi despre Gérard Depardieu, care îşi taie propriul penis, tot în plan−detaliu...se mai vorbeşte şi acum).
     Din prezentarea de pe copertă: „Cele 3.800 repere ordonate în suita datării lor prezintă creşterea şi descreşterea miturilor în cinema, a monştrilor sacri, dar şi a cometelor, a curentelor deschizătoare de drumuri, a producătorilor atotputernici. O lume cu mii de feţe ne întâmpină şi ne solicită imaginaţia”. Mii de feţe...
Printre evenimentele anului 1939 găsim, desigur, premiera capodoperei lui Renoir La regle du jeu, dar şi nunta lui Carole Lombard cu Clark Gable (din păcate, irezistibila mărturisire a lui Lombard − „Doamne, ştii cât îl iubesc, dar nu pot să spun că e grozav la pat!”, una dintre cele mai faimoase şi mai demitizante replici de la Hollywood, nu este citată.)
     În 1962, în pagini alăturate, ne întâlnim cu Emmanuelle Riva în Therese Desqueyroux (un Bordeaux posomorât, o burgheză inadaptată, un soţ otrăvit pentru păcatul de a fi un bărbat blajin şi banal) şi cu Ursula Andress în Dr. No (Jamaica din cărţile poştale, Sean Connery în rolul lui James Bond, Ursula mai mult dezbrăcată).
Iar în 1992, notiţa despre moartea unuia dintre cei mai mari artişti de cinema, Satyajit Ray, nu e aşezată prea departe de fişa unei actriţe care jucase fără prea mare impact o serie de fufe blonde, până când a acceptat să nu poarte chiloţi într-o anumită secvenţă din Basic instinct. Un lucru pe care autorii cărţii l-au înţeles foarte bine (alţii nu-l vor înţelege niciodată) este că avem nevoie de toate aceste mii de feţe ale cinematografului. La Pather Panchali al lui Satyajit Ray am cunoscut o fericire poate mai intensă decât la orice alt film, dar asta nu m-a făcut să-mi refuz plăcerea de a mă uita între picioarele lui Sharon Stone. Cinematograful ar fi o pierdere de timp dacă toate filmele ar fi ca Dr. No (m-aş plictisi până la urmă de ieşirea Ursulei din ocean, în costum de baie), dar n-aş prefera ca toate să fie precum Therese Desqueyroux (o ador pe Therese, dar − Doamne, iartă-mă − nu vreau să sufăr tot timpul).
     Cartea conţine, de asemenea, o selecţie de comentarii semnate de sute de critici (şi nu numai) din întreaga lume. Munca de documentare trebuie să fi fost imensă (trebuie amintite contribuţiile Ioanei Creangă, Doinei Boeriu şi Rodicăi Pop-Vulcănescu: o mare parte din munca lor la „Secolul cinematografului” a rămas în secţiunile 1930−1944 şi 1960−1980 ale noului volum). Am (re)găsit unele dintre cele mai inspirate lucruri care s-au scris vreodată despre un film sau despre un cineast. Îmi place cum vede David Thomson cariera cinematografică a lui John Gielgud: „În film el era ca un episcop la plajă, suflecându-şi pantalonii şi chicotind, dar fiind convins că totul nu e decât o frivolitate. A făcut filme numai atunci când i s-a cerut să o facă, uluit de fragmentarea acestei arte, de modul ciudat de lucru şi de vulgaritatea banilor”. Sau Thomson despre mult−lăudata naturaleţe a lui Ingrid Bergman: „o veşnică actriţă care s-a străduit continuu să fie o femeie adevărată”. François Truffaut despre extraordinara empatie a lui Ingmar Bergman pentru eroinele sale: „Cred că Bergman e mai degrabă feminin decât feminist. Eroinele sale nu sunt privite dintr-un unghi masculin, ci studiate într-un spirit de totală complicitate.” Truffaut despre optimismul lui Frank Capra, ale cărui miracole au devenit „tot mai improbabile, dar, luptând cu angoasa umană, cu îndoiala, cu neliniştea, cu zbaterea pentru existenţa de zi cu zi, Capra a fost un fel de vraci, adică un adversar al medicinii oficiale, şi acest doctor bun a fost şi un regizor bun”. Truffaut găsind le mot juste pentru a descrie stilul lui Fritz Lang: „inexorabil”. Pauline Kael sancţionând, într-o cronică la Fahrenheit 451, admiraţia idolatră a lui Truffaut pentru Hitchcock: „Prin darul său de a reda bogăţia vieţii, Truffaut este moştenitorul de drept al celui mai mare regizor francez din câţi au existat vreodată, Jean Renoir. Numai că el aspiră la tronul comercial al lui Hitchcock... Hitchcock este maestrul unui domeniu foarte restrâns: chiar şi perversităţile lui amuzante sunt uni- sau bi-dimensionale”. Léon Moussinac comparându-i pe Eisenstein şi Pudovkin: „Un film de Eisenstein seamănă cu un strigăt, un film de Pudovkin evocă un cântec”. Principiul regizoral al lui Erich von Stroheim, aşa cum l-a formulat André Bazin: „să priveşti lumea suficient de aproape şi cu suficientă insistenţă pentru ca ea să-şi arate cruzimea şi urâţenia”. Geo Bogza entuziasmat de Le chien andalou: „E o fotografie−dinamită, care va submina şi va face să plesnească în ţăndări faţa cabotinizată de succese a vedetelor de până acum”. (Fireşte că n-a fost aşa: dinamita nici măcar n-a strâmbat surâsul cabotin şi răpitor de pe faţa star−system-ului, dar nu-i vina lui Buñuel şi nici a lui Bogza.) Această splendidă evocare a filmului Alien, aparţinînd scriitorului J.G. Ballard: „universul claustrofobic al navei care erodează relaţiile de camaraderie; entropia călătoriilor lungi, timpul încetinindu-se într-atât, încât o scurtă conversaţie pare că durează o zi întreagă; interiorul stilizat al navei Nostromo, îmbinare de club de noapte şi terminal de computer; ultima apariţie a Alienului cu colţii lui flămânzi, descins parcă dintr-o pictură de Francis Bacon”. Această evocare, semnată de Penelope Houston, a geniului cu care Jane Fonda sugerează crize abia stăpânite şi nervi torturaţi: „îşi duce existenţa pe o gheaţă subţire ce crapă peste tot în jurul ei”. Această caracterizare a lui Orson Welles, semnată de John Simon, unul dintre cei mai cruzi critici care au scris vreodată despre cinema: „Partea proastă este că şi-a folosit talentele sale reale pentru a-şi glorifica geniul său imaginar”. Scandalos, nu? Dar cartea merită deschisă de o mie de ori şi pentru citatele de genul acesta, pentru plăcerea de a te ciondăni cu un critic sau altul.
     Cu Bujor T. Rîpeanu şi Cristina Corciovescu am puţine motive de a mă ciondăni. Am găsit foarte puţine greşeli (în mod ironic, una gogonată m-a întâmpinat chiar în cel de-al treilea rând al introducerii−argument, când vine vorba despre evoluţia cinematografului de la începuturile sale şi „până în pragul mileniului doi”: mileniul care?) şi foarte puţine omisiuni grave (unde este Nicolas Roeg?) În rest, mă întreb ce caută The Barefoot Countess (cu o fotografie!) în lista titlurilor şi numelor−cheie ale anului 1954: n-a fost un moment de glorie pentru Humphrey Bogart şi nici măcar pentru Ava Gardner; cât despre ambiţia autorului Joseph L. Mankiewicz de a spune totul despre Hollywood, filmul, după cum arată, putea fi făcut şi de cineva care n-a pus niciodată piciorul acolo. Şi de ce, dintre numeroasele filme bune ale lui Woody Allen, nu-l găsim (decât între paranteze) pe unul dintre cele mai bune (Zelig, ingeniosul său pseudo−documentar despre „un om de la capătul alfabetului”, care devine celebru chiar pentru că este un nimeni), în schimb îl găsim (printre reperele anului 1980) pe unul dintre cele mai slabe (Stardust Memories, nefericita sa pastişă după 81/2 al lui Fellini)? Înţeleg de ce s-a găsit loc pentru Lolita cea sexy, dar total lipsită de umor, a lui Adrian Lyne: a arătat că, în 1997, Americii încă îi mai era frică de creaţia lui Nabokov. Dar cred că Lolita lui Stanley Kubrick merita să figureze printre filmele anului 1962: de acord, actriţa era majoră şi sexualitatea era atenuată, dar ce contează asta, pe lângă James Mason, Peter Sellers şi Shelley Winters, şi dialogurile lui Nabokov, şi toate calităţile care fac din Lolita cel mai uman film al lui Kubrick?
     Dar acestea sunt chestiuni de gust. Fiecare cinefil mai chichiricios poate veni cu propria lui listă de obiecţii şi regrete, mai mult sau mai puţin întemeiate. În cazul unui volum de o asemenea cuprindere, ele sunt pe cât de inevitabile, pe atât de inofensive. Cu bogăţia de detalii, cu pasiunea, cunoaşterea, răbdarea şi capacitatea de sinteză pe care le-a presupus întocmirea sa, este o lucrare impresionantă − cea mai impresionantă din seria de dicţionare admirabile pe care ni le-au oferit cei doi autori.

agenda.liternet.ro 

(Observator cultural, septembrie 2002)

 

     În 1989, apărea, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, „Secolul cinematografului”, un volum−eveniment, coordonat de Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu, şi premiat în anul următor de UCIN. Era un eveniment pentru că deschidea drumul, pe plan european, unei întregi serii de cărţi consacrate centenarului cinematografului din 1995. În 2002, cei doi critici şi istorici de film români au publicat, de această dată la editura Curtea Veche, o nouă ediţie a lucrării, „amplu îmbogăţită şi substanţial revăzută”. Dacă vă interesează evoluţia celei mai tinere arte de la origini şi până la începutul mileniului trei, cartea n-ar trebui să vă lipsească din bibliotecă.
Această istorie în date a cinematografului mondial conţine 3.800 de repere, dintre care: 1.700 de filme analizate („cu data premierei, titlul original, elemente de generic şi de subiect, apreciere critică”) şi alte 4.800 amintite, 1.010 cineaşti prezentaţi („cu date biografice, caracterizări succinte şi filmografii esenţiale”) şi alţi 2.000 menţionaţi, precum şi 1.090 de evenimente cinematografice importante, din întreaga lume. Secţiunile 1930–1944 şi 1960–1980 ale volumului cuprind şi texte redactate de Ioana Creangă, Doina Boeriu şi Rodica Pop-Vulcănescu pentru ediţia din 1989.
     Primele date sunt, desigur, zilele de 13 februarie 1895 (când francezii Auguste şi Louis Lumière înregistrează brevetul pentru aparatul botezat de ei „cinématographe”) şi 22 martie din acelaşi an (când cei doi fraţi organizează prima proiecţie publică cu aparatul lor, filmul prezentat fiind Ieşirea muncitorilor de la Uzinele „Lumière”), iar ultimele sunt de la sfârşitul lui 2000. Foarte utile sunt cele două indice (de nume şi de titluri) de la final, care ne înlesnesc mult utilizarea cărţii.
     Cum era de aşteptat, cinematografia română este mult mai bine reprezentată aici decât în lucrările similare străine. Regizori precum Lucian Pintilie, Dan Piţa, Sergiu Nicolaescu, Mircea Daneliuc, Liviu Ciulei, Alexandru Tatos sau Stere Gulea sunt menţionaţi atunci când este necesar. Din nefericire, ultimele date care ne privesc în mod direct sunt zilele de 24 martie 2000 (când moare pionierul Paul Călinescu) şi 26 iunie din acelaşi an (când la Bucureşti se inaugurează primul multiplex din România). În acest punct, ţin să-mi reiterez convingerea că, dacă am fi avut multiplexuri la câţiva ani după 1989, industria de film autohtonă ar fi putut fi salvată, cum s-a întâmplat, de pildă, în Polonia. Spuneam „din nefericire” pentru că regizorii şi filmele de prim−plan ale Noului Cinema Românesc (atât de apreciat azi în întreaga lume), începând cu Cristi Puiu şi Marfa şi banii (2001), debutul său în lungmetraj, au rămas pe dinafară, astfel încât o nouă ediţie, adusă la zi, a acestei lucrări de referinţă este imperios necesară, după aproape un deceniu.
     Sunt multe de spus despre cartea de faţă, care izbuteşte să pună în relaţie istoria cinematografului mondial cu istoria lumii mondiale. Menţionez aici doar excelenta selecţie a comentariilor privind filmele şi regizorii din volum. Revenind la cinematografia noastră, uneori aceste comentarii sunt azi foarte surprinzătoare. De pildă, în 1992 popularul jurnalist−analist−cinefil Cristian Tudor Popescu opina că Hotel de lux al lui Dan Piţa (film premiat cu un „Leu de argint”, pentru regie, la Veneţia) este „un produs care poate înlocui cu succes istoriile (sau isteriile?, n.m., M.F.) cu Dracula în mintea occidentalului de pe stradă”. Oare stimabilul CTP şi-a schimbat părerea între timp? Sincer să fiu, eu îl prefer pe Dracula...

cinetipar.blogspot.ro

()