„Shakespeare pe ecran” este cel de al treilea volum dintr-o serie inaugurată acum câţiva ani de către decanul de vârstă al criticilor români de film, D.I. Suchianu, cu colaborarea istoricului de film Constantin Popescu. Concepute sub forma unor „antologii afective” – cum foarte plastic a caracterizat Charles Ford primul opus al autorilor – cărţile lui D.I. Suchianu şi Constantin Popescu conţin analize pertinente ale unor opere de referinţă din cnematografia universală.
Spre deosebire de precedentele – „Filme de neuitat” şi „Metamorfoze cinematografice” şi de titilul ulterior „Drumuri, destine, climate”, ce cuprind studii asupra unor filme dintre cele mai diverse ca gen ori categorie – „Shakespeare pe ecran” circumscrie o sferă evident mai restrânsă, cea a transpunerilor prestigioase ale creaţiilor shakespeariene; ca deobicei, cronicile filmelor (cu excepţia a două sau trei) sunt scrise de Suchianu şi Popescu, în timp ce „dosarele” conţinând dte despre geneza şi istoricul fiecărei pelicule sunt datorate lui C. Popescu.
Şi de data aceasta, gustul şi preferinţele celor doi autori, „afectivitatea” lor satu la baza alegerilor făcute, cu riscul de a prefera anumite filme în detrimentul altora de o valoare egală, dacă nu superioară. Suntem în faţa amplei analize a mai multor filme ce au adus pe ecran Romeo şi Julieta (George Cukor – 1976, Renato Castellani – 1954, Franco Zeffirelli – 1968) sau a unor filme mai puţin cunoscute precum Noaptea regilor (Ian Frid – 1955) sau Cum vă place (Paul Czinner – 1935); dimpotrivă, nu există decât referinţe filmografice sumare despre realizări ca Tronul însângerat (Akira Kurosawa – 1957), Hamlet (Tony Richardson – 1969), Regele Lear (Peter Brook – 1970), Macbeth (Roman Polanski – 1971) ori altele de aceeaşi anvergură.
„Poate că nici una dintre celelalte arte – pictura, muzica, baletul – nu are atâtea afinităţi cu teatrul lui Shakespeare ca arta filmului care a dovedit nu numai că ştie să şi-l apropie, dar la rigoare îi poate şi atenua unele lipsuri tehnice, materiale, îi poate prelungi linia poetică, poate da viaţă atâtor elemente pe cre dramaturgul le sugerase doar”. Astfel se esprimă autorii în introducerea volumului. Este în plus o convingere devenită profesiune de credinţă şi care se face simţită pe parcursul lucrării; calităţi unanim recunoscute ale câtorva adaptări shakespeariene pe ecran sau – un aspect cu atât mai interesant al cărţii – alte virtuţi filmice încă nescose la iveală de către teoreticienii celei de a şaptea arte, sunt puse în lumină, cu claritate şi pasiune, de către autori.
În stilul său inconfundabil, D.I. Suchianu redescoperă pentru spectatorii de azi farmecul unor pelicule de altădată, ca Femeia îndărătnică prima ecranizare shakespeariană sonoră turnată de Sam taylor în 1929 – sau Visul unei nopţi de vară, răsunătoarea realizare din 1935 a tandemului Reinhardt-Dieterle. Pentru această ultimă piesă, ca şi pentru alte prestigioase filme shakespeariene (precum cele semnate de Laurence Olivier şi Orson Welles a căror operă cinematografică inspirată din piesele marelui Will este în întregime analizată), C. Popescu alcătuieşte minuţioase „dosare”, adunând cu zel numeroase argumente pro şi contra, în măsură să ofere o elocventă imagine de ansamblu a filmelor de care se ocupă cartea.
Un capitol deosebit de interesant este acela dedicat filmelor „inspirate” de Shakespeare, adică de „climat” shakespearian, dintre care autorii aleg Gentleman după miezul nopţii/ It's Love I Am After (Archie Mayo, 1937), Romeo şi Julieta şi întunericul (Jiri Weiss, 1960), Lady Macbeth din Siberia (Andrzej Wajda, 1961), West Side Story (Robert Wise, 1961). „Ar mai fi un aspect al ecranizării lui Shakespeare.” – afirmă Suchianu – „Se prea poate ca un autor de filme să compună o poveste care să nu fi fost niciodată scrisă de Shakespeare, dar care prin structura ei, prin tema ei, să fie foarte shakesperiană. A o filma ar însemna deci a face Shakespeare”. Această concepţie i-a făcut pe autori să desprindă sensuri inedite în opere cinematografice care, deşi departe de a-şi roga vreo apartenenţă la Shakespeare, rămân totuşi shakespeariene. Dacă nu în literă, cel puţin în spirit.
O filmografie cu ambiţii exhaustive (sarcină deosebit de dificilă dat fiind abundenţa materialului li în acelaşi timp absenţa unor surse documentare sistematizate, fără a mai vorbi de nenumăratele contradicţii dintre diferitele surse) are ca scop principal informarea cititorului asupra existenţei a numeroase opere cinematografice care n-au putut fi analizate în volum. Cu filmografia (ce numără 29 de opusuri shakespeariene ajunse pe ecran în peste 300 versiuni cinematografice, începând cu Regele Ioan, turnat în 1899 de către Sir Herbert Beerbohm Tree şi sfârşind cu pelicule din 1973-1974, cât şi alte genuri de creaţii având afinităţi cu tema în chestiune, ca de pildă cele consacrate teatrului shakespearian, filmelor documentare despre William Shakespeare sau chiar filmelor de artă cu Shakespeare ca personaj) se încheie această carte foarte merituoasă, utilă atât specialiştilor cât şi largului public de amatori.
(traducere Aura Puran)
(Revue Roumaine d'histoire de l'art, vol. XIV, 1977)
