„Fascinația cinematografului” – Romanul unei vocații

     Apariția volumului „Fascinația cinematografului” de Victor Iliu este mai mult decât un eveniment editorial. Este unul din acele fapte rare prin care speranța noastră de a vedea afirmându-se o cinematografie românească își găsește justificarea. Și este a doua oară, după Moara cu noroc, când autorul unui astfel de eveniment este Victor Iliu — de data aceasta post-mortem. Și întâia dată când deplinătatea sentimentului o datorăm unei cărți.
     Volumul, întocmit și ordonat de Bianca Sofia Iliu și George Littera, nu este o suită de prelegeri sau de cronici, nici un tratat de istorie sau de teorie. Este altceva decât ceea ce numim „o carte de cinema”: este romanul documentar și sistematic al unei gândiri, al unei sensibilități, al unei vocații, o culegere concentrată și organică de confesiuni intime, uneori patetice, „edite și inedite nedestinate tiparului de către autor, având caracterul unor note de lucru și însemnări de jurnal”, după cum relevă explicit Nota asupra ediției. Structural, proxima lucrare prin care am putea sugera specia în care se situează „Fascinația cinematografului” ar fi volumul pe care René Clair a reușit să și-I „monteze” el însuși, realizând semnificative racorduri de idei, din propriile texte scrise de-a lungul anilor: „Réflexion faite”. Aducem astfel, implicit, un omagiu autorilor antologiei și Editurii „Meridiane” care, prin inițiativa, competența și fidelitatea lor, au încercat a compensa ceea ce Victor Iliu n-a avut timp să împlineasca.
     Pentru Iliu, intelectual autentic, categoriile filozofiei și ale artei, ca și noțiunile curente și cuvintele uzuale nu reprezintă niște date care pot fi preluate și repetate ca atare. Gestul său caracteristic, ca scriitor, este refuzul hainei străine pe care o reprezintă formulările epuizate sau degradate. El își suspectează și își amendează frecvent propriile fraze, în paranteze exclamative: „… atmosfera povestirii filmice (ce cuvânt barbar și pretențios!)” sau: „… original și prin asta expresiv și definitoriu (ah, ce cuvânt!)”. Operația de cercetare a proprietății expresiei vizează însă departe extinzându-se asupra modului de a concepe arta.
     Integralitatea formației și a preocupărilor sale îl conduce pe Iliu spre „adevărurile mari cu chip proteic” care sunt „valurile marelui ocean al neștiutului, mereu identice, mereu altele, modificând etern chipul apei care le poartă”. Ceea ce îl întristează cel mai mult, într-o însemnare din 1959, este că „noi rămânem pe loc, iar ceea ce perfecționăm e tehnica imitării, a contrafacerii și mizerabilul spirit epigonic”. Este o idee care nu se inspiră din conjunctură și nu se traduce prin lipsa de receptivitate. Polemica cineastului împotriva epigonismului are o țintă precisă: „Nu tehnica rezolvă totul (...) Am deveni cel mult niște artizani, niște meseriași cuminți, niște înregistratori sau, în cel mai bun caz, niște virtuozi ai instrumentului. Noi trebuie să știm să creăm, să vedem adânc în realitate sau dincolo de ea, să anticipăm, cu alte cuvinte, să facem să vorbească puternic sau dulce imaginile noastre, cu violență sau blândețe, brutalitate sau persuasiune”.
     Unii par înclinați să rețină imaginea unui Iliu tradiționalist. lată-l însă extinzându-și și precizându-și opțiunile: „Lumea modernă, în formele ei citadine și industriale, rebarbative, multiple, derutante, în fața căreia sufletele „delicate” ale contemplativilor, ale liricilor desueți sau ale sentimentalilor mărunți, se refuză simpatiei sau înțelegerii, a fost umanizată de fotografie care, ca un martor febril și curios, a interpretat-o cu sinceritate și cruzime, dându-i valoare lirică și plastică (...) Această poezie tulburătoare a vieții de toate zilele, a mașinilor, a rulmenților, a turbinelor, a conductelor de înaltă tensiune, a străzii miriapode și ermetice, constituie „mărturia Iirică și meticuloasa a pitorescului social”, adevărata și marea frumusețe a lumii moderne și a omului...”
     Revelațiile și puncteIe de interes ale volumului sunt numeroase: de Ia considerațiile mai mult sau mai puțin tehnice, dar totdeauna personale și deasupra seriei, despre realizarea sau perceperea filmului — până la scrutarea condiției artistului, a artei și a omului dintotdeauna și mai ales de azi, de la expunerea pasionată și plină de culoare a unei noi concepții despre muzica de film până la considerațiile proprii, uneori de o neobișnuită acuitate, despre cineaști străini și mai ales români, de la fragmentele revelatoare din decupajele filmelor realizate sau însemnările despre cele pe care le visa — până la mărturiile despre Victor Iliu ale lui Tudor Arghezi, Liviu Ciulei, Ecaterina Oproiu și Lucian Pintilie.
     Toate justifică ceea ce Mihnea Gheorghiu scrie în introducerea volumului: „... Victor Iliu a ars ca o flacără, pe care istoria cinematografiei noastre trebuie s-o alimenteze cu stima și dragostea ei, câtă vreme oamenii vor crede în izbânzile spiritului asupra celor trecătoare.”
 

(Cinema nr. 4, aprilie 1973)