A devenit o tradiţie să considerăm epoca interbelică drept cea mai fericită perioadă din istoria noastră. Totuşi a mai existat o perioadă, dacă nu “cea mai fericită”, cel puţin cea mai promiţătoare de speranţe care au şi fost luate în serios. Ea poate fi numită ”anii liberi dintre două dictaturi comuniste”, respectiv:1964 – 1971, adică de la sfârşitul “domniei” lui Georghiu-Dej şi eliberarea foştilor deţinuţi politici la începutul celei a lui Nicolae Ceauşescu.
     Nu aş fi făcut aceste aprecieri dacă în cartea lui Radu Cosaşu nu am găsi toate dimensiunile spirituale atât de specifice şi atât de unice ale acelor ani: sensiblitate în trăirea “clipelor de viaţă” (Saroyan), respect, dragoste pentru tradiţia culturală, rafinament, eleganţă şi erudiţie în exprimare şi, mai presus de toate, o subtilă şi înţeleaptă auto/ ironie.
     Ne este prezentată o aleasă spiritualitate care a încercat recuperarea şi continuitatea cu tradiţiile interbelice (“Pe urmă, cumpăr “Gazeta literară” cu 11 inedite ale lui Blaga”, p.19). Or, în anii 1964-1971, cinematograful era forţa domninantă atât prin filmul de artă cât şi prin cel politic: ”politica domină cinematograful, dacă nu este chiar cinematograful (şi va veni o vreme când se vor scrie studii despre “Politica în western” şi “Politica la Malec”). Cinematograful s-a născut politic şi politic va muri”. (p.64)
     Un argument în plus pentru continuarea Festivalului filmului politic, desfăşurat la Cinema Studio în 2013, în cadrul căruia ni s-au şi prezentat două documentare excepţionale: cel despre Shin Beth (serviciile secrete israeliene) şi cel despre personalitatea carismatic-distructivă a lui Berlusconi.
     Stilul cărţii, ca şi al scrierilor lui Cosaşu în general, este original şi inimitabil. De fapt, ce ne oferă autorul? Un jurnal personal asezonat cu reflecţii despre cinema? Sau fragmente dintr-o istorie a cinematografului de la un moment dat care este şi unul din momentele cele mai fericite ale celei de a şaptea arte şi care a jalonat viaţa lui, a prietenilor, a oraşului, a culturii? Câte puţin din fiecare, cu spontaneitate şi prospeţime.
     Defilează prin faţă noastră afinităţi elective, relaţii de prietenie care se leagă şi dăinuie graţie unor gusturi comune, convergând misterios spre acelaşi punct terminus: cinematograful.  Meschinăria – interzisă sau pur şi simplu – inexistentă.
     Preocupările sunt de cu totul altă natură şi imprimă o aleasă spiritualitate care a încercat recuperarea şi continuitatea cu tradiţiile interbelice, operaţie în care intelectualitatea a jucat un rol imporant.
     Cartea aceasta este o dovadă. Poate indirectă, dar clară.
 

     «Viața în filmele de cinema» — (Editura Meridiane) volum cu titlul numai aparent pleonastic, pentru că și apa e numai uneori de băut — îl smulge pe Radu Cosașu din mediul burlăcesc al rubricilor hebdomadare și îl pune la masa taților de familie ai cinematografului. Faptele sale critice devin acum, pe nesimțite, mai pline de gravitate și, în pofida zburdălniciei lor stilistice, se definesc cu câteva grade mai esențializate decât păruseră în reviste, printre fotografii color și subtitluri îmbietoare. Ceea ce părea până azi jurnalul capricios al unui împătimit, prinde în carte crusta unei necontrazise fermități; ceea ce ar fi putut rămâne un hobby fermecător prin elasticitatea sa antidogmatică, se precizează acum ca o veritabilă instanță critică. Radu Cosașu era pentru mine o autoritate care se ignoră; acum nu mi se mai pare că se ignoră.

     «Critica» lui R.C., profund ostilă adjectivelor, este o critică făcută nu la nivelul vorbelor, ci la nivelul vârfurilor de nervi ai omenirii. În ceea ce spune el despre cinema palpită empirismul acela foarte frumos, pe care adevărații sfetnici ai celei de a șaptea arte nu I-au abandonat niciodată, înțelegând că filmul are nevoie,chiar în teoria sa, de simpatice și democratice reprezentări, nu de abstracții seci, nu de cuvinte albe. Toți acești înțelepți au fost niște descoperitori care, în întunericul de ev mediu cinematografic, au preferat să riște eroarea pitorească, decât să rabde ipocrizia și ignoranța. În rând cu ei, din familia lor, R.C. este un martor îndurerat al neștiinței noastre despre cinematograf, despre proporțiile din viitorul acestei arte. Sistemul pe care-I clădește este un sistem de dileme: dilemele omului slab care vrea să se asigure de propriile adevăruri. Pentru a le verifica mai bine, el avansează în locul geometric dintre viață și artă, dintre public și critică. De aici totul pare reversibil. De aici, din acest punct miraculos, se naște crezul fundamental, acela că rolurile pot fi oricând inversate. De aici vin toleranța și credința lui că efemerul, adevărul, omenescul pot fi uneori egale sau superioare artei însăși, de vreme ce pașii artei sunt atât de grăbiți, încât capodoperele se lasă așteptate.
     Aș fi putut încheia demascând telegrafic încă vreo câteva obsesii, slăbiciuni și marote ale lui R.C.: Moda a apărut în epoca filmului de autor... Schimbările de modă au devenit tot mai precipitate sub imperiul filmului... Publicul urăște tot ce-l depășește... Nu capodoperele, ci filmele bune sunt cele care știu ceva mai mult despre umanitate... Cinematograful s-a născut politic, și politic va muri... Adevărurile mari sunt cele mereu redescoperite... Din păcate, cinematograful e disprețuit tocmai pentru ceea ce dă el ochiului... Tot ce gândești, e cinema... Condiția ecranizării = a elimina pe être pentru faire...― idei care se încălzesc sub aripa generoasă a devizei: «Lumea e un film și filmul e o lume».
     Atenție, însă: nu vă lăsați păcăliți de fina emulsie stilistică a acestui dilematic blazat. Nu-I considerați în niciun caz autor de aforisme! El obișnuiește să inverseze ambalajele pentru a deruta pe cei ce vor să-I cunoască prea bine. Sub buna dispoziție a lui se ascund lucrurile cele mai grave ale lumii, după cum în registrul lui riguros sunt încrustate cele mai mari îndoieli. Cosașizând, aș putea spune că stilul lui R.C. trebuie crezut doar când nu spune adevărul.

(Cinema, aprilie 1972)

      Radu Cosaşu are de pe acum epigoni, mulţi scriu după. „tiparul”  lui, şi asta trebuie să dea de gândit. Înseamnă că el, a creat un stil.
     Oare de publicistică sunt cărţi ca “Un august pe un bloc de gheaţă” sau ca această “Viaţa în filmele de cinema” — considerate, comentate şi premiate ca atare ? Unde se opreşte în “Viaţa în filmele de cinema” discuţia despre film şi unde începe invenţia, proza lite­rară? Un capitol precum cel intitulat „Vînzarea de suflet”, de pildă, e proză curată, un fragment abia acum scris sau abia acum publicat (nu contează) din “Maimuţele personale” şi acesta nu e decât exemplul de evidenţă; pen­tru că, de fapt, toată  cartea alunecă mereu, insesizabil dar sigur, spre proză. O proză de tip special, care vine din observaţia adâncă,  urmată de convinge­rea de neclintit, că filmul nu e „joc secund", ci tot viaţă ; că dacă scrii des­pre film e ca şi cum ai scrie despre viaţă şi invers că viaţa şi filmele se amestecă până la imposibilitatea de a le distinge; că poţi să scrii despre un film ca despre o întâmplare că poţi, cu alte cuvinte, să scrii cea mai „rea­listă" şi interesantă proză despre tipi care se numesc Visconti, Ciuhrai, Hitchcock, Stan şi Bran sau Belmondo ca şi cum ei s-ar numi Julien Sorel, Emma Bovary, Meursault, Gatsby sau Aureliano Buendia.
     Efectul e foarte curios pentru că nimeni nu poate spune că “Viaţa în filmele de cinema” nu este, în felul ei, o carte de şi despre cinema, fiecare rând bazându-se riguros pe filme ştiute şi răs-ştiute, pe secvenţe care pot fi oricând văzute sau revăzute. Şi totuşi avem de-a face evident, în ciuda efor­turilor la fel de evidente ale autoru­lui de a se reprima, cu o proză supe­rinară, adesea tot atât de bună dacă nu chiar mai bună decât sursa imediată de inspiraţie, adică filmele şi proble­mele cinematografice comentate.
Ce se poate înţelege de aici ? Desi­gur faptul că în tot ce scrie Cosaşu e un iremediabil prozator ; apoi faptul că un anume pasaj din carte este cu desăvârşire autobiografic în conţinut, deşi teoretic în formă. "Fiecare critic de cinema e conştient, prea conştient -  mult mai conştient decât cel din literatură, plastică sau muzică - de im­posiblitatea creaţiei în domeniul său.(…) Om al cuvântului, fie şi cu talent literar, criticul de film nu poate crea în cinematoarafie fiindcă nimic nu se creează cu cuvântul, aici".
     Sigur - spuneam -  Cosaşu vorbeşte în prirnul rând despre el în aceste rân­duri, dar, din fericire, se înşeală. O solu­ţie la aparent insolubila chestiune pe care o evocă în pasajul citat există şi ea nu este alta decât chiar această car­te, “Viaţa în filmele de cinema”, ad­mirabilă şi orgolioasă demonstraţie a capacităţii de creaţie a unui critic de cinema, chiar dacă această creaţie se exercită prin intermediul cuvântuIui. Să nu ne pierdem în chestiuni nesemnifi­cative: nu există nici o ruptură fun­damentală între mijloace, un film e făcut din imagini, aşa este, iar o carte e alcătuită din cuvinte, şi asta e ade­vărat, dar ea, această carte, această pro­ză artistică reflectând şi apoi transfigu­rând realitatea filmelor, cum e cazul căr­ţii lui Cosaşu, poate fi, la rândul ei, atât de cinematografică, încât nu constituie altceva decât tot un film, cu scenariu, regie şi montaj, un film scris, e drept, într-o formă întrucâtva mai neobişnuită de pre­zentare, totuşi film în toată legea, în numele legii chiar, al acelei legi enunţate de Daniel Defoe într-o prefaţă unde spune că poţi reprezenta ceva care există prin altceva care nu există. Acesta este adevăratul şi originalul „stil Cosaşu"' mai adânc şi mai greu de observat decât celălalt stil, stilul propriu-zis, lesne de remarcat şi atât de imitat, inteligent, nervos, „paginând" admirabil ideile.
     Scenarist, regizor şi mai ales strălucit om de montaj, Cosaşu stă evident şi neclintit în lumea literelor, ecranizân­du-şi acolo, din când în când, prin cărţi şi articole de cinema, prozele apărute sau nu.
 

(Contemporanul, 14 iulie 1972)